Să fie de-acum aproape un sfert de veac de când lucram, în Bucureşti, la un departament al Ministerului Lucrărilor Publice. După profil, instituţia era plină de ingineri şi arhitecţi. Aşa l-am cunoscut pe arhitectul Jean Pais, un om de o erudiţie paşnică, încântătoare. Recita cu o voce fin modulată poezii întregi din Puşkin şi Esenin, iar eu, care nu ştiu boabă de rusă (deşi colegii mei de liceu au făcut, iar dirigintele clasei era – Dumnezeu să-l ierte! – Vicol Ivanov), mă minunam de această limbă care din inflexiunile minunate ale vocii arhitectului născocea sunete abrazive şi vocabule melodioase.

Ceva asemănător am trăit acum câteva zile, când am văzut o reprezentaţie în… rusă, fără ca literalmente să pricep ceva (mă rog, în afară de câteva cuvinte de care, ca dobrogean, nu ai cum să nu te loveşti). O trupă letonă, „Joriks”, sub îndrumarea regizorului Ion Sapdaru, a jucat în rusă „Steaua fără nume”.

Tocmai de aceea recitisem piesa în ajun. Puneri în scenă mai văzusem, dar am ţinut să merg la aceasta de dragul jocului, putând astfel să focalizez atenţia pe atitudini, scene şi orice altceva non-verbal.

O spun pe şleau: interpretarea, scenariul şi regia au meritat cu asupra de măsură. Un tango adolescentin, cu eleve frumoase şi interzise pe peron; cu efectul proiectat al hărţii României; cu profesorul ochelarist, sfiicios şi uscăţiv; cu şeful (de gară) în cârje (actorul chiar avea ceva rupt sau scrântit la un picior), a cărui mişcare încetinită contrasta excelent cu ceasul feroviar care tot ronţăia timpul între rotiţele sale; cu o prigonită Zamfirescu; cârje puse ca bariere ale căii ferate; o Monă eclatantă, toată-n alb, femeie în care fisele de cazino se ciocnesc pentru câteva ceasuri de nevoia de a fi beneficiarul unei candide delicateţi; vibraţii de umbre; o excelentă scenă a cinematografului, vatră socială, cu Chaplin în celebra „The Mirror Maze” şi cu muzică bună, parfumată, de epocă; Miroiu – de la flasc la revolut; maldăre peste maldăre de cărţi, ingenios transformate în mobilier domestic; „воздуха” (l-am priceput pe ăsta) greu de tensiune saturată; din nou Mona, pasională la modul familial, desculţă şi vulnerabilă; revoluţia interioară, copernicană a lui Miroiu; în fine, macazul.

O delectare. Teatrul ca teatru. Jucat bine într-un teatru din Tulcea, urbe cu multe… gări (aero-, auto-, feroviară, fluvială) şi mii de ruşi. Parcă pentru noi a încapsulat esenţa genialul Mihail Sebastian: „Într’un târg de provincie ca al nostru… gara este… marea. Este portul, necunoscutul, depărtarea”.