Fără Nelu Serghei, o Istorie a teatrului tulcean ar fi nu doar incompletă, ci şi substanţial denaturată. Un om care mâine, poimâine împlineşte jumătate de veac pe scenă şi care, în tot acest timp, a consolidat instituţia teatrală tulceană (generic vorbind), nu poate fi omis decât prin nedreptate.

E Nelu, nu e Ion. Nelu Serghei. Născut într-o zi cu rezonanţe monarhice, pe 10 mai 1955. Casa îi e pe strada Trandafirilor, la doi paşi (o coincidenţă) de Teatrul „Jean Bart”. Cetăţean român, părinţi ucraineni. Din patru copii, trei băieţi şi o fată, este cel mai mic. A urmat Şcoala nr. 5, pe Toamnei, acolo unde acum e Seminarul Teologic. În ’70 intră la liceu, Liceul nr. 2, întâi pe Babadag, mutat apoi acolo unde acum e Şcoala nr. 10. „Copacii ăia sunt sădiţi de mine”, zice. A cochetat cu matematica, româna, istoria, geografia.

„Eu, de fapt, voiam să mă fac violonist. În clasa I au venit la noi profesori de la Şcoala de Artă să selecteze copii pentru Şcoala de Muzică, tocmai înfiinţată. Eu, primul: Vreau la vioară! Mi s-a răspuns că trebuie să cumpăr una, că şcoala nu avea. M-am dus la părinţi şi le-am cerut vioară, dar nu au fost bani”.

Dacă rămâneai repetent în clasa a IX-a, mai dădeai examenul o dată. Profesoara de matematică l-a lăsat corigent pe vară. Aşa a vrut. Nelu Serghei nu a stat cu burta pe carte. Ştia matematică. Cu o zi înainte de corigenţă, a învăţat „Luceafărul”, cu toate cele aproape o sută de strofe în ordine, într-o oră. A luat corigenţa fără probleme. În clasa a X-a se despărţeau apele: real – uman. A optat pentru „uman”. Nu era un elev strălucit, dar nici unul slab. Ia bacalaureatul cu cea mai mare medie a promoţiei: 9,50. A vrut să dea admitere la Filologie. A dat şi n-a luat examenul. Au venit apoi ceva probleme familiale şi nu a mai dat examen de admitere nicăieri.

Face o şcoală de steno-dactilografie – în Bucureşti – pentru secretari de ambasade etc., lucrează la I.M.G.B. (Întreprinderea de Maşini Grele) ca un fel de merceolog. Serveşte patria, cutremurul din ’77 îl prinde în armată. Se angajează apoi la Drumuri şi Poduri, dar între timp mai face o şcoală de Operator maşini electronice de calcul. După ’90 face Facultatea de Psihologie, reînfiinţată după ce fusese desfiinţată preţ de vreo 20 de ani.

„Joc teatru de 45 de ani. În ’73 a fost primul meu spectacol cu public şi bilete vândute. Primul contact cu teatrul a fost la liceu, acolo unde cinci inşi făceam şi Revista „Aegyssus”. Director mi-a fost răposatul Iosif Colcer, Dumnezeu să-l odihnească! Un om extraordinar. Pe vremea aia se făceau brigăzi artistice. Am scris şi eu, am montat, am jucat. Grup satiric. Am fost textier. Apoi ne-am gândit la o piesă de teatru, ceva de Dan Tărchilă, parcă. Era ceva cu soldaţi şi război. La Casa de Cultură a Sindicatelor era pe atunci maestrul Dan Nasta, mare artist, lucra la o piesă cu cei de la Teatrul Popular. Mergeam şi pe acolo, maestrul mă lua pe după umeri şi-mi spunea: „Măi, băiatule, n-am un rol să-ţi dau aici! Poate-n viitor”… Când am montat piesa la liceu, l-am invitat. A zis că vine. Şi a venit. Era impunător şi impunea respect. A venit foarte elegant. Când a intrat, pe holuri s-a făcut linişte, profesorii şi copiii au amuţit. A stat în sală, a privit”.

Nelu Serghei îşi aduce aminte de primele piese făcute în 1973 cu Aurel Ifrim la Casa Sindicatelor. A jucat în „Nota 0 la purtare”, „Păcală” şi altele. Întâlnirea cu Dan Nasta l-a derutat întrucâtva, venindu-i un gând subţire să dea la Teatru. Într-o zi, la Casa Sindicatelor, Dan Nasta l-a pus să treacă pe scenă şi să interpreteze ceva. O poezie. „Măi, băiatule, nu vrei să vii tu la Bucureşti (eram în ultimul an de liceu), stai la mine, ne pregătim şi dai la Teatru?”. Nelu, nu şi nu!, că vrea la Filologie. Cât a lucrat în Bucureşti, nu a avut timp să joace teatru, întrucât lucra şi făcea şcoală, dar mergea la teatru. Şi la Tulcea, când veneau trupe, era nelipsit.

În ’79 se deschide Casa Tineretului. Se face teatru. Regizor, răposatul Grigore Popa. Se montează trei spectacole. Nelu Serghei montează şi în ’80, cu Ion Dore, la Casa Sindicatelor. Din 1984, Nelu era angajat la „Cultură”. Centrul de Conservare, pe scurt. Pe lung, Centrul de Îndrumare a Creaţiei Populare şi a Mişcării Artistice de Masă. Angajaţii acestuia mergeau prin judeţ, acolo unde făceau trupe de teatru şi brigăzi la cămine culturale şi case de cultură. A mai fost şi Studiul „A”, în 1985. Până în ’90. Are satisfacţii: după Revoluţie, prin mână i-a trecut Claudiu Mihail, isăccean, oraş în care Nelu a montat, cu trupa locală de teatru amatori, „Veritas”, „Ţara lui Gufi”, de Matei Vişniec. Mihail a avut rolul principal. A dat bac-ul, a dat la Teatru (Craiova) şi a luat. A mai fost şi Andrei Dunaev, văr cu actorul Alexandru Dunaev. Amândoi au intrat primii.

Cum s-a înfiinţat trupa „Altar”? Înainte de Revoluţie erau două trupe: una acolo, una la Casa Sindicatelor. Nelu Serghei făcea eforturi de unificare, motivând că Tulcea nu poate duce două trupe. În ’90, Centrul de Conservare nu avea director; Ion Dore era la Casa Tineretului. Împreună cu colegul său, Roman Jora, Serghei a încercat să-l aducă pe Ion Dore. A acceptat, trupele s-au unit.

„Numele a fost foarte greu de găsit. După vreo trei zile şi nopţi, cineva a zis: „Altar”. Ei, asta e! În altar nu intră oricine. Nici în teatru nu intră oricine. Am fost pe la festivaluri. Prin trupa de teatru neprofesionist au trecut Ionel Durbală, Monalisa Basarab, Georgeta Drăgan, Doina Babencu, Mariana Babencu, Alexandru Boureanu, Edith Mag, Vali Potrivitu, Sorin Călărăşanu, Florin Lefter, Daniela Schwartzberg, Ion Dore, Vasile Istrate… Sunt mulţi, foarte mulţi. În zece ani, „Altar” a făcut zece spectacole. Când a fost înfiinţat Teatrul „Jean Bart”, primul spectacol a fost dat pe scenă de „Altar”: piesa „Celălalt”, de Miguel Unamuno, în regia mea. A fost premieră absolută, cum premieră absolută a fost „Ţara lui Gufi”. Revenind la „Altar”: mergeam la festivaluri şi am văzut că gazdele iau tot timpul premii. În ’93 am zis să facem şi noi unul la Tulcea: „Tragos”. Au venit foarte mulţi. Şi uite că „Tragos”-ul se organizează, în ciuda sincopelor, şi acum. Din 2007, înainte de a se deschide Teatrul „Jean Bart”, eu l-am „semiprofesionalizat”. Am adus şi trupe profesioniste, căci din 1995 a devenit internaţional. Din Tiraspol şi Chişinău, din Franţa, Ungaria, Bulgaria, Serbia. Dar am adus şi amatori. De vreo trei ani vine numai Lugojul, că se ridică la un nivel. Nu mai poţi aduce trupe de amatori, publicul s-a obişnuit cu nişte standarde. Prin 2012, după o discuţie cu managerul Boureanu, fostul meu elev, am pus la cale editarea unei reviste: Nord – Dobrogea Cultural”.

În 1997, pe vremea lui Niţă Bratosin, a făcut schiţa unui proiect pentru înfiinţarea unui teatru profesionist. A fost la Consiliul Judeţean, a început discuţiile. Teatru pe proiecte până veneau din facultăţi actorii tulceni, după care teatru pe repertoriu.

„În ’97 am ieşit cu trupa mea, „Altar”, în Piaţa Civică, costumaţi. La ora 8.00, când veneau angajaţii de la Primărie şi Consiliul Judeţean. Am ziarele şi filmările de atunci. Noi nu scoteam niciun cuvânt, dar pe pancarte era scris „Vrem teatru profesionist în Tulcea!”. Cu citate despre ce înseamnă teatrul. Am fost chemaţi la prefectul Răsvan Vasiliu, ne-am spus păsul. Am vorbit şi cu Niţă Bratosin. Trebuia să aducem o trupă. M-am dus cu Constantin Sâmbeteanu la Bucureşti să aducem un regizor şi un spectacol. Să fie al nostru. Eu îl ştiam pe actorul Ştefan Sileanu. Am stabilit să vină „O noapte furtunoasă” de la Teatrul Nottara. Costa 80.000 de lei, cu tot cu decor, dar acesta ne rămânea. Ni s-a garantat că reţeta este foarte bună,

că-n trei spectacole ne recuperăm banii. Au sosit oamenii din Bucureşti, dar la Hotelul „Delta” n-a venit nimeni din Tulcea, nici măcar de la Consiliul Judeţean… A fost o palmă şi pentru mine, şi pentru oaspeţi. Apoi domnul Ştefan Coman a înfiinţat teatru de repertoriu, Teatrul „Urmuz”, primul teatru profesionist, cu actori angajaţi.

L-am avertizat că nu e bine, că actorii vor cere casă, masă, mulţi fiind din Republica Moldova. După doi ani de zile s-a desfiinţat. Dacă ar fi fost teatru pe proiecte, aduceai ce regizori şi actori voiai din ţară. Am trecut în revistă aceste încercări de a face teatru la Tulcea pentru toţi cei care revendică acum că ei au luptat pentru teatru. Până şi domnul Dore a renunţat la teatru. Eu fac teatru din 1973. Eu am spus aşa: Dacă vrem teatru profesionist aici sau, în fine, o instituţie teatrală, trebuie să avem noi ceva aici! Piesele noastre ieşeau din biroul meu şi intram direct în scenă”.

Pe scenele Teatrului „Jean Bart” au fost programate în zece ani 800 de reprezentaţii! Nu este foarte mult, dar nici foarte puţin, având în vedere că suntem teatru pe proiecte. Din 2008, actorii profesionişti de la „Jean Bart” au jucat 60 de premiere, dintre care 11 piese pentru copii. În multe a fost distribuit şi Nelu Serghei. Rolul cel mai apropiat de sufletul său este cel din „Demonstraţia”, unde l-a jucat pe Robert.

„Ca să-ţi dai seama că-ţi place un rol trebuie să vezi şi dificultatea, şi frumuseţea acelui rol. Regizorul Vlad Cristache ne-a adus în starea aceea în care să ne placă. Nu ştiu dacă doar el, cred că experienţa acumulată de noi. Personajul Robert mi-a dat de gândit mult, deşi nu-i pe întindere foarte mare, dar are toată paleta, să-i spun aşa: treci prin toate stările. Trebuie să te concentrezi la text cu partenerul, trebuie să transmiţi emoţia. Toate adunate acolo fac un rol foarte frumos, dar care nu pare dificil, iar spectatorul să vadă ceva normal, fără să ştie ce faci tu, ce-ţi trece. Întotdeauna am emoţii la premieră. Dar întotdeauna când joc acel personaj am emoţii ce trebuie stăpânite. Emoţii de frumuseţe. Chiar dacă sunt în culise, mă uit la colegii de scenă şi zic: Uite ce frumos joacă!”

Sigur că lui Nelu Serghei îi plac toate personajele jucate. Şi zice să un actor nu trebuie să facă deosebirea între roluri principale şi roluri secundare. Nelu a dus şi tava: în „D’ale carnavalului” e chelner. Trebuie să le faci pe toate. La fel, un actor nu trebuie să joace doar comedie sau doar dramă. Nu are un registru preferat. Dacă mergi doar pe o linie, mai spune, nu ai ce să descoperi. Speciile genului dramatic trebuie abordate cu aceeaşi seriozitate şi dăruire. Până la urmă, meseria actorului e să se dăruiască. Iar pentru asta trebuie să aibă respect de sine: repetiţia e repetiţie, ora e oră. Un rol dificil este şi cel din „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, Ruckly. Un joc în mare parte static în care reuşeşte să transmită foarte mult: chiar dacă nu vorbeşte, are gesturile unui lobotomizat, numără becurile şi drăcuieşte de zor. A fost şi Ipingescu.

„Criticul de teatru Doru Mareş e tranşant: unde este, este; unde nu este, dă cu barda. Mi-a spus aşa: „Nelule, noi suntem prieteni. Iar eu, la viaţa mea, am văzut nu ştiu câte «Nopţi furtunoase». Dar personajul pe care l-ai făcut tu eu nu l-am mai văzut în ţară”.

Nelu a fost şi „O soacră de poveste”, după „Ochiul babei” – prelucrare în versuri a lui George Vasilescu după „Soacra cu trei nurori”, de Ion Creangă. Regizorul Radu Niculescu spunea că „Nelu Serghei era, de pildă, singurul de aici, din Tulcea, care o putea juca pe babă. El, prin structură, e histrionic, iar baba asta e histrionică”. Aici are foarte mult text. Actorul spune că există şi actori cu memorie limitată. Dacă Tulcea ar fi avut teatru de repertoriu, ar fi avut şi sufleor. Nelu Serghei poate face joc cu sufleor, deşi mulţi nu pot. Poate să nu înveţe textul: are o idee, dar, cu sufleor bun, joacă.

Nelu Serghei a absolvit cursuri de masterat la Craiova, specializare în „Arta actorului”. Regie, actorie, tehnici. Tot ce-i trebuie teoretic unui actor complet.

„Ce este pentru mine teatrul? Este clipa de fericire pentru tine şi pentru spectator. Cui nu-i place clipa de fericire? Iar teatrul presupune tot ce-i mai frumos în om: sentimente. Iar acestea te fac mai bun, mai frumos. Şi te îndeamnă să empatizezi cumva cu durerile oamenilor şi cu tot ce-i omenesc.

Nu ştiu dacă altă meserie îţi dă posibilitatea să gândeşti atât de profund, să nu judeci omul din prima, după câteva întâlniri şi după o gândire a ta. Teatrul trebuie să te facă să înţelegi ce-i prietenia adevărată. În final, teatrul te îmbogăţeşte. Nu financiar, ci spiritual.”