Până vineri nu am pierdut niciun spectacol din Festivalul „Tragos”. O manifestare pe cât de viguroasă, pe atât de plină de pilde.

Înainte de toate, selecţia pieselor – în parte voluntară, în parte „impusă” de agendele teatrelor – a fost aşa îngrijită, încât să nu nemulţumească multă lume. Cu alte cuvinte, cam pentru toate gusturile. Am văzut şi comedie cu „Filarmonica”, un soi de umor care urcă din zorii anilor ’90, pe când „Vouă” îşi disputa piaţa cu „Vacanţa Mare”:  sarabandă de scheciuri unde poanta se însoţeşte adesea, frust, nemijlocit, cu vulgul. Am urmărit apoi „Business…”, o reprezentaţie mult prea lungă pentru intriga sa şi în care se mânuieşte (ca să zic aşa) în exces (deci, plictisitor sau chiar enervant) potenţialul umoristic al sexualităţii, printre trimiterile mai mult sau mai puţin cu perdea pierzându-se, finalmente, şi actori, şi spectatori. Mi s-a spus că nu e cel mai bun spectacol al trupei din Târgu Jiu: sunt mai mult decât convins. Păpuşarii din „Dragonul”, al Teatrului „Ciufulici” din Ploieşti, impresio­nează prin complexitatea jocului, grefat minunat şi cu efecte nu doar pentru copii pe o poveste orientală care pretinde graţie, migală şi duioşie. Actorii Teatrului de amatori din Lugoj parcă s-au speriat de zăcămintele de umor şi actualitate ale „Gaiţelor”, în cele trei acte slăbind ritmul, intensitatea şi, pe alocuri, irosind atenţia sălii. Despre „Profu’ ” nu pot spune decât că am rămas cu gura cască pe tot timpul recitalului giganticului Răzvan Vasilescu, cu inima grea de dramatismul şi realismul poveştii şi ţintuit de frica de a nu fi scos la tablă. La fel, „Buzunarul cu pâine” e o dramă – bine jucată – cu oameni, nevăzut câine şi o droaie de fiori tutelaţi de omenie. Am revăzut, în fine, „Stele în lumina dimineţii”.

Atunci mi-am amintit cum, în prima seară, a „Filarmo­nicii…”, un cuplu tulcean, obişnuită prezenţă la spectacolele de teatru, a plecat la pauză, nu înainte ca soţul să-mi spună cu regret simţit: „Nu putem sta… Mişu (Gălăţan – n.n.) şi actorii noştri ne-au obişnuit cu altceva….”. Şi un alt episod, când spectatorii au aplaudat cu o jenă uşor ipocrită, dar bine camuflată, o prestaţie mai puţin reuşită la acest festival, hrănind abnegaţia actorilor.

Ei, atunci m-a podidit bucuria. Da, domnule, avem un teatru bun, un teatru bun! Culpa este colectivă, a actorilor tulceni (şi nu numai) care de nu ştiu câţi ani încoace, dar pronunţat în ultimii, ne-au învăţat cu migală ce înseamnă teatrul bine jucat şi ce înseamnă spectatorul bine educat, care nu mai înfulecă teatru pe nemestecate. Este numai şi numai frumosul lor „păcat”, al profe­sioniştilor de la „Jean Bart”, că avem astăzi multe, foarte multe referinţe de repertoriu şi joc efectiv, că au cocoţat etalonul aprecierii noastre. Care, să mă credeţi pe cuvânt, este sus de tot.