Doctor în istorie, specialist în istorie universală veche şi arheologie, Victor Henrich Baumann a absolvit în 1964 Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti. Din ’71 e, pe rând, muzeograf principal, şef de secţie şi director al Muzeului de Istorie şi Arheologie din Tulcea. Cetăţean de onoare al municipiului, din 2016, cetăţean de onoare al comunei Niculiţel.

Victor Henrich Baumann s-a născut nu la Tulcea, ci la Horia, acolo unde mama sa se refugiase în 1941. La Horia, în casa profesorului Paraschivescu, care apoi i-a fost dascăl în şcoala gimnazială, s-a născut Victor Henrich. Casa părintească a familiei Baumann se afla în oraşul Tulcea, pe strada Victoriei, la nr. 43, peste drum de Şcoala Generală nr. 6.

„Tata, Adalbert Baumann, venea din Reşiţa. În timpul Mariei Tereza, apoi al lui Iosif al II-lea, s-au construit aşezări pentru coloniştii meşteşugari austrieci veniţi din Tirol. Bunicul tatălui meu a lucrat în minele de la Doman, în Banatul Montan. Apoi, când s-au construit Uzinele Metalurgice, tot în perioada dominaţiei habsburgice, tatăl tatălui meu era muncitor electrician, iar tata era instalator de motoare electrice. A venit la Tulcea la vârsta de 21 de ani, în 1927, când A.E.G. a trimis prin contract 8 specialişti ca să instaleze motoarele la Uzina Electrică. Când s-a terminat treaba, în 1932, muncitorii nu au mai vrut să revină în Reşiţa, ci să plece în… Australia, care nu era afectată de criza mondială. Dar Bela, aşa cum i se spunea tatălui meu, găsise pe cineva aici, aşa că a rămas şi a continuat să instaleze cabluri electrice, stâlpi, transformatoare. A devenit şi principal expert, iar în 1934 s-a căsătorit cu mama, care era descendenta unor greci veniţi din Insula Corfu. Mama n-a avut copii timp de şapte ani, după care în 1940 a înfiat un copil de ţigani, pe care l-a crescut şi a fost fratele meu până la deces, în 1994…”

Purtând nume german, Adalbert Baumann a fost deportat în Ucraina, în Donbas, „cu ajutorul câtorva evrei din Tulcea”, de unde revine în ’49 (a primit slujbă abia în ’51 la înfiinţatele „Comunale”). Până la deportare, la un moment dat, Adalbert a fost socotit chiar evreu de către legionari.

„În 1939, pleca la Oradea ca să ia nişte motoare electrice. Fiind corpolent, nu purta niciodată cravată, ci cămăşi cu reverul deschis. În drum spre Babadag, l-au luat legionarii pe sus să-l arunce pe geam, când cineva i-a văzut crucifixul. Dându-şi seama că era romano – catolic, l-au pus jos. Tata nu era antisemit, mai ales că venea şi dintr-o regiune, Banat, foarte tolerantă. A luat 12 evrei intelectuali, ca să nu fie trimişi pe Siret, ca să lucreze la Uzina de Apă”.

Clasa I o face Victor Henrich în Tulcea, în cunoscuta Casă Lichiardopol: această clădire – unicat din Tulcea, singura construită în stil „Empire”, este şi monument istoric, aici fiind încheiată retrocedarea Dobrogei de la consulul rus la Tulcea, Beloţercovici, anume în salonul cu plafonul pictat (pe care V. Baumann l-a văzut prin ’96). Apoi face la „Spiru Haret” şi gimnaziul, şi liceul, înclinat clar spre partea umanistă.

„În ’49 s-a înfiinţat la Casa Avramide Colecţia „Nichita Bonjug”, învăţător cunoscut pentru pasiunea sa pentru arheologie. După ce se înfiinţează Muzeul (o amestecătură, ceva eclectic…) în ’50, m-am dus şi eu să văd, însă nimic nu m-a atras. În clasa a V-a rămăsesem corigent la istorie, drept care părinţii m-au trimis la muzeu, poate învăţ ceva. Învăţătorul Bonjug era custode, avea şi birou în Casa Avramide. Eram nedumerit de ce bagă cineva cioburi în vitrine! Mentalitate de copil provincial care nu are treabă nici cu istoria, nici cu arheologia. Văzându-mă des pe acolo, Bonjug m-a chemat în biroul său plin de cărţi (pe care apoi s-a creat biblioteca muzeului). Ca să scape de mine, mi-a dat să citesc o carte. Eram un copil precoce, dar cartea era… „Dacia preistorică”, a lui Nicolae Densuşianu, de peste o mie de pagini! Şi acum am notiţele scoase atunci… Atunci, la începutul clasei a VI-a, mi-am spus că voi face Arheologie”.

Liceu terminat în 1957, ultima promoţie cu zece ani, învăţământ după sistem sovietic. Baumann nu blamează acest sistem: după ce înfundase puşcăriile cu intelectualitatea română, avea nevoie de oameni pregătiţi repede. Dă examen la Istorie, în Bucureşti, ia note mari la Limba şi Literatura Română (la gramatică se pregătise cu doamna Grigorescu, vecina) şi la celelalte discipline.

„Ultimul examen era la Istoria României, dădeam cu Georgescu – Buzău, care m-a plăcut şi mi-a dat notă mare. Dar a venit prof. Vasile Maciu, l-a pus pe colegul său să şteargă nota, că are întrebări să-mi pună. M-a întrebat ce populaţie avea Ţara Românească în timpul lui Basarab I. I-am aruncat:

Vreo 500.000. – Nu, tovarăşe! Arunc iar: 300.000. – Nu, tovarăşe! Da’ aici mergem pe ghicite? M-am enervat şi am spus: Tovarăşe profesor, primul recensământ s-a făcut în timpul lui Nicolae Mavrocordat, în epoca fanariotă. De unde să ştiu eu treaba asta? M-a făcut impertinent, m-a dat afară din examen şi mi-a pus nota 1!”

Revine la Tulcea şi lucrează la Uzina Electrică, unde e făcut membru al Uniunii Tineretului Muncitor, apoi pleacă la Nalbant ca învăţător suplinitor, profesor suplinitor, director de cămin cultural, şeful U.T.M. din Nalbant. Anul următor, tatăl său face un gest „unic”.

„S-a dus la Constanţa, la Vâlcu, prim-secretar al Comitetului Regiunii P.M.R. Dobrogea. Înainte de război, comuniştii ilegalişti aveau o casă conspirativă la Sarica, iar tata le monta generatorul când ţineau şedinţe acolo. Acest Vasile Vâlcu a fost un tiran, din cauza lui au murit zeci de mii de ţărani pe vremea colectivizării. Tata a intervenit pe lângă el ca să elimine elementele politice (căci era o facultate cu profil ideologic), să pot da examen cinstit, iar acesta a intervenit la Bucureşti. Dar nu am intrat la burse, deşi tata era muncitor, ci la „negru”: erau 90 de locuri, dintre care 57 la burse. Erau peste o mie de candidaţi! Dar am intrat la Istorie. Numai că eu am ales să fac Arheologie, căci pentru asta am intrat la această facultate. Iar arheologia am învăţat-o practic, pe şantier. Numai la Histria a fost patru ani.”

A absolvit Istorie în ’64, cu medie mare. Lucrarea de licenţă a fost pe tema „Raporturilor dintre Imperiul Roman târziu şi lumea barbară din spaţiul carpato – dunărean”, lucrare notată cu 10, iar materialul strâns atunci i-a folosit ulterior de multe ori. Se făcea documentare serioasă. De exemplu, în anul al III-lea, pentru o lucrare de cerc ştiinţific, „Războiul peloponez în opera lui Tucidide”, cele mai bune surse erau în limba germană, drept care l-a rugat pe tatăl său să-i traducă, căci Victor Henrich ura limba din cauza celor petrecute cu Adalbert Baumann.

Gavrilă Simion nu făcuse nici arheologie, nici istoria României, dar mergea pe şantiere (la Capidava, de exemplu, un şantier – al lui Grigore Florescu – foarte important) şi, fiind un individ foarte receptiv, învăţase multe. Baumann l-a ajutat cât a putut: Simion începuse săpături de anvergură. Altele, săpături de salvare, cum a fost Tezaurul de la Uzum Baiir. Ca student, Baumann a lucrat două săptămâni, iar ulcelele pline cu arginţi sunt descoperite de domnia – sa. V. Baumann a mai fost pe şantierul de la Nalbant. Muzeul din Tulcea era la început, nici n-avea oameni, n-avea specialişti. G. Simion a avut şi iniţiativa de a lua legătura cu diverşi specialişti, unii chiar foşti colegi ai săi. Dobrogea a devenit un teren foarte fertil pentru arheologi.

„Eu de ce am luat Dobrogea? La terminarea facultăţii, Canarache – directorul Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie din Constanţa – a venit la noi şi ne-a întrebat care vrem să facem arheologie: eu am fost singurul. La acel muzeu trebuia să ajung. Dar trebuia să fac armata înainte. Ai mei nu au vrut însă să merg la Constanţa. Gavrilă Simion deschisese în ’64 Muzeul de Ştiinţe ale Naturii „Delta Dunării”, cel mai frumos muzeu tematic de „naturale” din ţară. Dl. Simion mi-a promis că, atunci când se înfiinţează un muzeu de istorie la Tulcea, mă cheamă. Asta s-a întâmplat abia după şapte ani.”   

A făcut armata, e profesor la Liceul nr. 2 din Tulcea; din ’68, după reforma administrativ – teritorială, e timp de trei ani inspector şcolar/istorie, vreme în care n-a renunţat la şantiere. În concedii şi vacanţe mergea la Babadag sau la Sarichioi. Când s-a ivit momentul, a plecat de la Inspectorat direct la Muzeu. La partea de jos a muzeului lucrase Gavrilă Simon şi expusese acolo colecţia de numismatică; apoi s-a ridicat clădirea muzeului; vechile cazemate, din interior, unde se făcuse… bufet, au fost transformate în săli de expoziţie. S-a realizat un acoperiş unic în ţară. Căsătorit şi cu un copil, V. Baumann pleca de la un statut şi un salariu la un statut inferior şi la bani mai puţini.

„Dar, vedeţi, destinul e una, soarta e alta. Primul e bătut în cuie şi nu e cunoscut niciodată, dar soarta şi-o face omul: o multitudine de opţiuni pe care individul le are. E foarte greu să faci un pas ca ăsta. Soţia mea, care era tânără, n-a vorbit cu mine câteva luni, deşi i-am spus că nu am făcut Istoria ca să fiu profesor!”

Munca la muzeu a fost grea: a trebuit în primul rând să inventarieze tot materialul existent; în câţiva ani s-a ajuns de la 800 de piese la câteva mii pentru organizarea muzeului. Cerea materiale colegilor dobrogeni: unii dădeau, alţii nu dădeau. Iar din ’71, toate materialele constituiau expoziţii. A avut şansa să lucreze pe şantiere relevante pentru istoria ţării şi, uneori, a omenirii, cum e descoperirea de la Horia: prima villa rustica săpată în întregime în sistemul nostru arheologic. Sau Bazilica de la Niculiţel – unicat! Descoperiri care l-au lansat. V. Baumann e născut pe 22 iulie. Numerologic, zice că această dată aduce mari şanse celor născuţi. Au ceva de făcut în viaţă. Unii arheologi nu au asemenea şanse nici cinci vieţi la rând.

„De aici a pornit şi invidia… Eu am intrat în conflict cu Gavrilă Simion pe tema asta şi toată viaţa nu m-a iertat că am descoperit Bazilica de la Niculiţel. În ’71, după ploi puternice, s-a descoperit vârful cupolei; sătenii au crezut că-i o cazemată, au spart în lateral. Când am ajuns noi acolo, am cerut să fie astupată gaura. Teza mea de licenţă „ataca” inclusiv creştinismul şi ştiam cum arată o bazilică, ceea ce i-am spus şi lui Simion, dar n-a dat importanţă: el lucra atunci la un mare şantier arheologic, Necropola de la Enisala. Mi-a spus să termin de săpat la Horia şi să vin aici. Asta a fost o mare şansă.”

Rând pe rând, din ’73, la Muzeul de Istorie şi Arheologie Tulcea au lucrat Andrei Opaiţ (care s-a ocupat de epoca romano – bizantină) şi Elena Lăzurcă (profilată pe preistorie), Ioan Vasiliu (epoca medievală), Ernest Oberländer-Târnoveanu (numismat) şi Irina Târnoveanu, Cristina Alexandrescu (ulterior soţia lui Opaiţ), soţii Mihaela şi Gheorghe Mănucu – Adameşteanu. Aproape toţi au migrat apoi spre Bucureşti. În ’80 vine Florin Topoleanu. Apoi Dorel Paraschiv, Mihaela Iacob, Aurel Stănică, Cristian Micu, Sorin Ailincăi.

„Arheologia a fost şi este singura pasiune pe care o am. Pentru aceasta am renunţat la tot. Eu sunt făcut să cercetez: orice fac, scormonesc, iscodesc. Eu privesc la suprafaţă, dar, atunci când sunt singur, reconstitui ca-ntr-un film toate imaginile. Asta m-a ajutat enorm în deciziile pe care le-am luat în arheologie: nu în momentul în care am descoperit, fiind muncit de microbul de a vedea ce e-n pământ. Marele avantaj al unui arheolog este să aibă viziune. Dacă nu, nu face decât mecanic arheologie. Pe Valea Morilor, unde e complexul de cuptoare, n-ai niciun element creştin.”

Cel mai drag şantier arheologic îi este lui Victor Baumann cel de la Teliţa – Amza, unde a descoperit marile aşezări getice de epocă romană.

„Toată lumea vorbeşte de geto – daci. Eu cred că este o aberaţie: spaţiul ăsta a fost locuit de tracii nordici, care au fost geţii. În interiorul acestui spaţiu getic au fost triburi care purtau alte nume. Dacii au făcut istorie datorită războaielor purtate. Însă istorie a făcut şi Burebista, care a fost marele rege get. Iar Dobrogea, căreia eu îi spun Getia Pontica, a fost un teritoriu prin excelenţă getic. Iar a observa perenitatea elementului autohton de-a lungul timpului este ceva fantastic! Suntem în secolul creştinării, secolul al IV-lea, şi alături de o biserică creştină la Amza găsesc sanctuar al Cavalerului Trac şi al lui Hercules, eroii nemuririi.”

Victor Henrich Baumann nu scrie uşor. De exemplu, „Sângele martirilor” (2004) a scris-o într-o lună şi jumătate, dar după mulţi ani de geneză. Sau „Prezenţa elenilor la Tulcea” (2005) e scrisă-n două săptămâni, însă iarăşi o avea-n cap de mult timp: şi-a luat concediu între Crăciun şi Anul Nou. Scrie şi versuri, cum ar fi „Versuri uitate” şi „Versuri târzii”.

„Poezia este o sinteză a sufletului. Toate simţămintele se adună şi concentrează în ceva, uneori într-un vers. Nu-mi plac înfloriturile, nu folosesc metafore. Vorbele mele sunt simple, dar orice vers înglobează ceva ce m-a răscolit cândva. În „Versuri uitate”, multe sunt scrise odinioară. Poeziile filosofice le-am scris când aveam vreo 30 de ani. Fiind umanist, m-am întins în multe domenii. Dacă mă îndrept spre Blaga, o fac pentru că este cel mai definitiv dintre toţi autorii filosofi români care au simţit ca un scriitor, ca un poet. De exemplu, în „Trilogia culturii” sunt pasaje de adevărată poezie. Şi sunt reale, căci Blaga avea o cultură germană extrem de temeinică. Şi Eliade trebuie inclus neapărat în mişcarea noastră istorică.”

Dacă ar fi nevoit să definească arheologia, aceasta ar fi: arheologia este izvorul tuturor cunoştinţelor noastre umaniste de astăzi.