Aurel Stănică s-a instruit de-a lungul anilor în ceea ce i-a plăcut: Istoria. Facultate de profil, masterat, doctorat. În tot timpul acesta s-a concentrat pe o perioadă, Evul Mediu, şi o zonă, nordul Dobrogei. Este în prezent şeful Biroului Arheologie Preventivă din cadrul Institutului de Cercetări Eco – Muzeale „Gavrilă Simion”.  

Revenim astăzi cu partea a doua a interviului.  

Profesorul Panait I. Panait i-a dat pentru lucrarea de licenţă o temă legată de pescuitul la Dunărea de Jos în secolele XIV – XVII. Dificil: în afară de o carte a lui Constantin C. Giurescu şi un studiu al lui Grigore Antipa, nu erau deloc informaţii legate de ce a însemnat pescuitul în viaţa locuitorilor de la gurile Dunării. A trebuit să studieze despre uneltele folosite la pescuit, dar a „intrat” în documente ca să ştie ce specii de peşte se pescuiau; a ajuns astfel la partea de comerţ: peştele, cerealele, mierea de albine şi fructele erau produsele cele mai exportate la vremea respectivă, aspecte regăsite în documentele otomane.

Pentru identificarea uneltelor de pescuit i-au fost de ajutor documentele turceşti care cuprindeau atât terminologia instrumentelor, dar şi pe cea a ambarcaţiunilor pentru pescuitul sau transportul peştelui. Am găsit date despre blocarea Dunării, în perioada turcească, cu aşa – numitele „daliene” sau „taliene”, care atunci însemnau cu totul altceva. Erau două astfel de zone în care se bloca Dunărea cu un fel de baraj, rămânând doar nişte locaşuri prin care puteau circula corăbiile: Chilia şi Isaccea. Zone înguste, centre importante, dar şi puncte vamale în perioadă. Cel puţin pentru Chilia (de la Vâlcov spre Ostrovul Tătaru), zonă cu multe canale care puteau fi blocate, descrierile sunt extraordinare; circulaţia oscila între actualul Braţ Chilia şi un braţ care actualmente nu mai există, undeva la sud de Ostrovul Tătaru. Se vorbeşte în documente foarte mult despre morun şi despre comerţul cu icre negre. Erau foarte mulţi negustori armeni, evrei, care aprovizionau piaţa de la Istanbul.

Aurel Stănică face masteratul pe Istorie veche şi medievală, „Civilizaţia Mării Negre în perioada antică şi medievală”, având profesori de la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”: Şerban Papacostea, care l-a impresionat, Stănică fiind de părere că este urmaşul lui Gheorghe I. Brătianu în studierea bazinului Mării Negre (mai ales sec. XIII – XIV), ca intersecţie a rutelor comerciale dintre Orient şi Occident, Virgil Ciocîltan, de Istorie a Tătarilor, Anca Popescu, pe Istoria Imperiului Otoman (şi „marea închisă”, cum a fost descrisă în epocă Marea Neagră), profesorul Tudor Teoteoi, de la Institutul de Studii Sud – Est Europene pe perioada bizantină.

Vicina e sigur la Isaccea!

Dr. Aurel Stănică nu are nicio îndoială că Vicina e la Isaccea. În momentul în care s-a angajat la I.C.E.M., Gavrilă Simion i-a spus să încerce să localizeze Vicina, deşi sunt în prezent mai multe locuri în care este „plasată” Vicina, dar pentru Stănică a fost şansa să lucreze pe situl de la Noviodunum. Susţine că acolo sunt materiale care conduc clar la afirmaţia de mai sus.

„Singurele incertitudini sunt recentele săpături din oraşul Isaccea, unde se află un centru contemporan cu cel de la Noviodunum, cu descoperiri extraordinare. În felul acesta am găsit în 2013 şi zidul cetăţii turceşti, dar şi foarte multe materiale din perioada sec. XIII – XIV, în special ceramică de factură tătărească. Există o hartă mai târzie, de sec. XVI, care plasează Vicina pe un promontoriu care are în faţă o insulă. Când defineau o zonă de peninsulă sau promontoriu (părţi înconjurate din trei părţi de ape), geografii arabi îi spuneau «insulă». După o localizare mai exactă, insula se găsea între Isaccea şi Noviodunum, dar, pe baza materialelor arheologice, cert e Noviodunum în momentul de faţă. Cercetări subacvatice sunt greu de făcut: Dunărea nu-ţi asigură vizibilitate. Din zona Noviodunum avem vas catolic (sec. XIV); ştim sigur că au existat călugări franciscani, a fost mănăstire franciscană la Vicina, deci prezenţa acestui vas catolic e un indiciu. Am găsit un fragment dintr-o cruce episcopală, o descoperire unică din 2013, cu Sfinţii Boris şi Gleb (în limbă slavă): avem analogii în Crimeea, la Chersones, un alt centru episcopal. Contextul în care am găsit crucea episcopală se datează undeva în sec. XIV, între 1340 şi 1370, deci s-ar putea lega şi de plecarea lui Iachint, primul mitropolit al Ţării Româneşti. Nu avem o biserică, încă. Dar ne punem întrebarea: nu cumva acest Iachint plecase un pic înainte de 1359, când îl găsim la Curtea de Argeş? Ne mai întrebăm dacă era sub jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopol sau ţinea de Mitropolia de la Kiev? Tema care mie mi-a dat mult de furcă, viaţa economică (sec. x – XIV), mi-a dat de gândit că 80% din piesele de cult din zona de nord a Dobrogei provin din Rusia Kieveană. Ceea ce spune că exista o legătură comercială (şi nu numai)cu centre producătoare din zona Rusiei Kievene (cruciuliţe, de exemplu). Crucea putea fi şi un cadou din partea unui confrate din vecinătate”.

În 2000, când s-a angajat la I.C.E.M., a mers pe şantierul arheologic de la Noviodunum la invitaţia dr. Victor Baumann, ca să se ocupe de perioada medio – bizantină. Când a început efectiv săpăturile, în 2001, şi-a dat seama de potenţialul sitului de acolo, anume că acesta reprezintă cheia Dobrogei pentru multe perioade istorice, fiind vadul de trecere cel mai utilizat între nordul dobrogean şi sudul Basarabiei, un fel de „via gentium”, cum îl numeşte Gheorghe I. Brătianu. Pe-aici au trecut de-a lungul timpului populaţii, negustori, împăraţi, sultani, iar asta spune multe despre acest punct important. Până de curând, nu se ştia unde e vadul de la Isaccea: la răsărit sau la vest de localitate. S-a intrat într-o problematică privind cetăţile medievale turceşti dispărute, despre care nu se ştia mare lucru. Vadul de la Isaccea se află la est de Noviodunum, datorită plasării fortificaţiilor turceşti de-a lungul acestui drum. Nu exista o altă zonă din care să se treacă în partea cealaltă decât în acest loc, unde Dunărea se îngustează „ca gâtul unei pâlnii”, cum spune un geograf.

Din momentul angajării sale la I.C.E.M., una din temele „trasate” de Gavrilă Simion a fost legată de Vicina şi de economie. În 2003, când îl cunoaşte pe academicianul Victor Spinei, Stănică avea deja o temă privitoare la economie, deci a optat pentru „Viaţa economică din nordul Dobrogei în sec. X – XIV”. A fost o muncă laborioasă, cu multe necunoscute. Început în 2005, doctoratul e finalizat în 2011, datorită multiplelor îmbunătăţiri ale lucrării; cercetările din cadrul temei doctorale le publică în volum.

Din 2007, Aurel Stănică e responsabilul Biroului de arheologie preventivă, cea mai mare provocare la I.C.E.M. Într-o zonă cunoscută pentru bogăţia siturilor arheologice, pentru orice lucrare care se execută e obligatorie intervenţia celor din Birou. Cea mai mare provocare a fost că, la vremea aceea, nu se ştiau foarte multe despre siturile din judeţ. Sigur, era o listă de 560 de situri, pe diverse epoci. Stănică a încercat să impună delimitarea siturilor prin mijloace moderne, dotarea cu aparatură modernă (staţie totală GPS georeferenţială), dar s-a apelat şi la metodele arheologiei informaţionale. În acest fel, s-a creat în mai bine de 10 ani o bază de date care cuprinde peste 2.000 de situri delimitate în judeţul Tulcea! Revenind la arheologia subacvatică, un specialist din cadrul Biroului se preocupă de aşa ceva, iar în ultima vreme sunt studiate şi siturile din zona de platformă continentală a Mării Negre. „Colegii de la Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare Delta Dunării sunt preocupaţi de zonele adânci, unde trăiesc peştii bentonici (de fundul apei), ca somnul sau sturionul, iar noi cunoaştem – şi din spusele localnicilor – că la Noviodunum ar exista o structură subacvatică, la cca. 100 de metri de zidurile incintei romane târzii. Ştim că ceva s-a întâmplat undeva în secolul al IV-lea, că romanii au fost nevoiţi să-şi retragă incinta şi că, în sec. V, avem o altă incintă. Numai că noi nu ştim unde se afla în zona Dunării incinta de perioadă romană timpurie. E clar că eroziunea Dunării a provocat şi provoacă în continuare distrugeri sitului de la Noviodunum. Am realizat batimetria şi se pare că avem o astfel de structură în apă. Studiul va fi aprofundat. Ceva se întâmplă clar între Cotul Pisicii şi zona de la Isaccea – Noviodunum: a fost o zonă vie în care Dunărea şi-a schimbat traseul în funcţie de perioadele de revărsare, în care-şi putea alege parcursul… Era o zonă inundabilă, care azi nu mai este. Încorsetată de diguri, Dunărea nu se mai revarsă. Cursul a oscilat tot timpul, Dunărea îşi croia drum pe unde-i era mai uşor…”

Istoricul mai are timp şi de muncă pe şantier arheologic, făcând parte din două echipe: cea de la Noviodunum şi situl de la Nufăru – Proslaviţa, unde e o cetate bizantină la finele sec. X, cetate suprapusă azi de satul actual. Săpăturile de aici sunt suprapuse muncii de arheologie preventivă. În ultimii ani au fost descoperite mai multe construcţii defensive, cum ar fi elemente de fortificaţie, inclusiv o bisericuţă din sec. XI, distrusă şi aceasta, pe jumătate, de apele Dunării.

Aurel Stănică spune că, în momentul în care începi să faci un lucru, trebuie să-l duci până la capăt. Aşa a şi fost educat. Arheologia îi place şi încearcă să clarifice şi câteva teme din istoria de perioadă medie – bizantină şi medievală a acestui ţinut. Are teme de cercetare. Asta-i important. Poate că finalizarea acestora va reveni altora.