Vineri, 15 iunie, de la ora 18.00, la Casa Avramide se va desfășura un întreit eveniment editorial: Mioara Rusali și Nicolae Rusali jr. îi invită pe cei interesați să ia parte la lansarea cărților „Maxime și minime”, „Iubire cu risipă” şi „Legende dobrogene”, lucrări ale scriitorului tulcean Nicolae Rusali (1937 – 1993).

Revenim astăzi cu continuare prozei scurte „Poşta”, inclusă în volumul „Legende dobrogene”:

„Mușcând o dată dintr-o sara-igli, ciugulind puțină nucă dintr-o baclava, muindu-și doar buzele într-un pocal cu salep, sultana-validé era gata de plecare, așteptând rădvanul împărătesc să tragă în fața chioșcului, când, milităros din cale-afară, se înfățișă beiul, dornic să afle cum s-a odihnit mama Luminăției Sale.

– Ești pașă, bey-efendi! îl asigură sultana-validé. Ești sigur pașă! O să am eu grijă de asta. Un om care face atâtea pentru stăpânul său, un om care,

într-un colț uitat de Allah, te face să te simți ca acasă, merită mai mult decât să fie pașă, merită un sangeac întreg sub autoritatea sa. O să-i atrag atenția fiului meu, la toamnă, când mă voi întoarce în tabără, la Edirne, încheie sultana, în vreme ce, ca un punct

al spuselor sale, se auziră călcâiele și pintenii beiului…

– Bănuiesc că doriți să călătoriți pe răcoare, cât nu arde încă soarele…

Sultana înclină ușor capul.

– …La Isaccea este pregătit totul, am trimis ieri un olăcar să ducă vestea sosirii Domniei Voastre…

Capul sultanei se înclină de astă dată a mulțumire.

– …drumul este bine păzit de oștenii mei, iar rădvanul Domniei Voastre îl voi însoți eu personal. Restul chervanelor vor ajunge ceva mai târziu, dar acolo veți găsi tot ce vă trebuie, toate sunt pregătite și vă așteaptă, o asigură beiul.

– Atunci, pașă, să mergem!, porunci sultana, pășind către treptele albe ca marmora ale chioșcului spre rădvanul care trăsese la scară.

Alaiul porni, trecu destul de puțin grăbit prin târg, dar de cum roțile bubuiră peste podețul de lemn care fusese aruncat peste năbădăiosul pârâu Tabana, harapnicul vizitiului îndemnă cele șase perechi de cai să înfulece la repezeală drumul militar care lega, deja, Babadagul de Isaccea, ținând mereu malul drept al râului Telița, până la satul care țâșnea odată cu râul dintr-o pădure nepătrunsă de fagi și de stejari.

Era un sat de ghiauri, prăvălit pe o coastă despădurită de munte. Înaintea acestui sat, la vreo câțiva kilometri, nu mulți, se întâmplă că harapnicul

vizitiului nu mai reuși pentru nimic în lume să-i facă pe osteniții cai împărătești să se ridice ori să se îndure a se îndemna la fugă. Erau cu piepturile pline de spumă, când căzură doi dintre înaintași. Beiul își scoase iataganul și se îndreptă negru de mânie spre vizitiu cu gând să-l descăpățâneze, dar mâna sultanei-validé îl opri la scara rădvanului împărătesc:

– Să stăm, pașă, până ce bietele animale își mai trag puțin sufletul, altminteri vor plesni și pieile pe ei, dar vor plesni și ele, iar cai noi, de schimb, după cum bag de seamă, nu avem.

Beiul își pironi privirile în pământ, recunoscându-se învins.

– N-ai nici un fel de vină, pașă! Voi străbateți drumul călare, călărețul și armele lui sunt singura povară a bidiviului. Dar caii ăștia trag, bieții de ei, și cu ce iuțeală!, o casă-ntreagă după ei. Și sunt buni, învățați cu trasul rădvanului, dar neobișnuiți cu asemenea iuțeală. Mie îmi place iuțeala asta, mai ales pe răcoare, așa că am să te rog, la toamnă, tot în locul ăsta, la întoarcere, să ne aștepte aici niște cai de schimb…

– Am înțeles, Măria Ta!, își ridică beiul privirile.

În toamnă, sultanei-validé îi păru tare rău că nu-l poate face pe loc pașă pe acest bei harnic și priceput. În locul cu pricina, un han te orbea cu pereții lui spoiți în alb, ceva mai încolo sclipea de curățenie grajdul cailor împărătești și, ferit de scânteile și focul de la cuhnii, ceva mai departe, singuratice, se înălțau un hambar și fânarul. În bătătura hanului, o fântână cu cumpănă îmbia călătorii, iar de jur împrejurul tuturor acestora se ridicau de la pământ câteva case și câteva bordeie ale celor ce slujeau la han și la grajd, iar mai departe, pe coasta dezgolită a muntelui, un saivan adăpostea oile și batalii trebuitori cuhniei.

Sultana-validé îl întrebă pe bei ce nume are locul acesta nou, ivit în numai două luni și câteva zile, iar beiul îi răspunse scurt:

– Nici unul, preafericito!

– Și cum se cheamă în limba ghiaurilor ăstora locul unde se schimbă caii?, se interesă sultana-mamă.

– Nu știu românește, preaînălțato!, veni răspunsul milităros al beiului, care aduse porunca stăpânei:

– Adu-mi un ghiaur și-un terziman, degrabă!

Beiul făcu semn unui ceauș să se apropie, îi șopti ceva și acesta se duse către han de unde aduse doi slujitori. Sultana întrebă:

– Cum se cheamă în limba voastră locul de pe un drum unde se schimbă caii osteniți?

Terzimanul tălmăci celuilalt întrebarea și românul răspunse mirat parcă:

– Poștă, cucoană!

– Așa să se cheme și pe limba noastră, pașă! Am zis!

De multă vreme Isaccea nu mai este feuda personală a sultanei-validé, de tot atâta vreme nici un oștean otoman nu mai oprește la han să-și schimbe calul ori să-și răcorească sufletul, de multă, foarte multă vreme între Isaccea și Babadag nu mai este nici un drum militar turcesc, de tot atâta vreme s-a risipit în timpul vreunui război cu muscalii și hanul poruncit încă înainte de căderea Constantinopolului de sultana-validé, dar între satele Frecăței și Telița, la jumătatea drumului dintre ele, și tot cam pe la jumătatea drumului dintre Babadag și Isaccea, este încă în ființă și în propășire satul Poșta…”.

(11 – 12 iulie 1990, Constanța)

*

Culegerea „Maxime şi minime” e prefaţată de Fănuş Neagu:

„A scrie maxime nemaipomenite înseamnă a te preface sau a te institui în for public. Prietenul meu Nicolae Rusali este un stâlp particular. În jurul lui vântura nisipul fluturi negri în pogoane de sorg galben, se rup în două, mai sus de mijloc, plopii, vine Asia Mică să-i scuture caișii fără ramuri, fără frunze, pagina rămâne vitregă, luntrele trădează argintul mat; numai stuful din dosul casei spune povești și vrea sa ajungă la iederă; în cartea prieteniei se spune că nu se poate. Stăm în clipa aceasta, autorul maximelor și prefațatorul și prietenul nostru Nicolae Grigore Mărășanu, pe malul brațului Sfântu Gheorghe, într-un pridvor de ciment pe care l-aș fi vrut de lemn scump – de lemn avântat sunt numai luntrile de sub noi și numai pădurea ce zboară aducând întuneric frumos și albastru și de nepătruns – și ne uităm în

depărtarea fără sate, unde plopii n-au la ce cugeta, unde sălciile nu mai vor să fie fecioare, unde marea se închipuie a fi speranța și dezastrul nostru. Acolo, nisipul se izbește cu apa bolborosind cugetări asupra cărora nu găsim înțelesuri. Fulgeră într-un viitor nedeslușit o muchie de vorbă aspră, se adună într-o scăpărare de ape o alta vorbă, pe care am pierdut-o și de care ne va fi dor mereu. În lepădarea păcătoasă de dincolo de sălcii, de dincolo de plopi, de dincolo de noapte, de dincolo de zori, de dincolo de mâine, suntem noi așteptându-ne pe noi înșine cu vorbele de la cină. Aseară am plâns departe și am fost la începuturi de neam și astăzi rostim: Nicolae Rusali străfulgeră vorba spre a ne o restitui sub noi dimensiuni. El nu are fabulă, el are vulpe, are și victimă, le pune în ecuație și le așteaptă încheierea în vaduri de ape. Nicolae Rusali se rostește vremelnic și târziu spre a rămâne într-un unghi de stea, dându-ne miraculos de gândit; mai vesel și mai desperat, un unghi stingher cu plăsele de fildeș, cu pânză iute, cu durere amară și care, la urma urmelor, se numește cuțit. El taie în două, patru sau șase rădăcina vorbei spre înmulțirea ei în douășpe, douășpatru și atâtea mii de înțelesuri.

Nicolae Rusali răstălmăcește limba română ca și vântul de la Dunăre mirajul apelor”.