Într-o lungă şi interesantă discuţie purtată cu Iulian Vizauer, unul dintre subiecte a privit Tulcea ca oraş turistic. Directorul executiv al Direcţiei Judeţene pentru Cultură a afirmat că „Un traseu turistic de trei ore, poate şi mai mult. Sunt mai multe variante. Prima ar include vizita unui muzeu (sau a mai multor muzee). Dar mai sunt şi unele zone care au păstrat farmec turistic. Aşa este conformat oraşul, el nu a avut un centru istoric, fiind un oraş multicentru, căci fiecare comunitate etnico – religioasă, la acea vreme, avea localizarea spaţială extrem de bine definită. La un moment dat, centrul era Bazarul Turcesc, datorat tot Comisiei Europene a Dunării”. De asemenea, Vizauer susţine că un posibil „traseu turistic” se poate face, cu tehnologia existentă, din imaginile vechi ale Tulcei, apărute în mediile de socializare, dar nu numai, o aplicaţie de realitate augmentată, care să îţi arate – tu fiind în acest loc – cum arăta locul respectiv pe baza fotografiilor de epocă, la un moment dat. Mai sunt câteva zone din oraş, care mai păstrează câte ceva din farmecul de altădată, dar rămân din ce în ce mai puţine.

Din păcate, turistul va întâlni pe un traseu efectiv – din centru şi până la Monument, de exemplu – şi imobile în stare avansată de degradare.

Ce poate face statul în cazurile în care nu este proprietar? Din nefericire, nu prea poate face mare lucru. Doar să vină şi să impună condiţiile prevăzute de legislaţia în vigoare, care, la rândul lor, sunt extrase din principiile convenţiilor şi tratatelor internaţionale de profil, la care România este parte semnatară.

„Din nefericire, de multă vreme încoace, pentru a echilibra balanţa de drepturi şi obligaţii, statul nu prea a putut să ofere şi facilităţi. Cazuri precum Cireşica sau Casa Elveţiană sunt cazuri de proprietari privaţi de monumente istorice. Trebuie identificată şi găsită o soluţie pentru sprijinirea acestor proprietari. Varianta iniţială a Legii privind protecţia monumentelor istorice conţinea prevederi care vizau sprijinirea proprietarilor de monumente istorice, a celor din zonele de protecţie, prin scutiri de impozit ş.a.m.d., dar aceste scutiri au dispărut la un moment dat din legislaţie şi au reapărut la sfârşitul anului trecut. Dar scutirea de impozit nu e suficientă”, a declarat şeful Culturii tulcene.

Soluţia este tot în legislaţia fiscală şi poate consta în acordarea unui ajutor, căci protejarea unui monument istoric este în interes public, aşa scrie în lege, indiferent de regimul de proprietate al respectivului imobil.

Costul intervenţiei – atât al proiectării, cât şi al execuţiei – este o problemă din mai multe motive. Lucrările de renovare, consolidare şi restaurare a monumentelor istorice nu sunt – stric şi în totalitate – lucrări de construcţii. Sunt lucrări de specialitate, în unele cazuri sunt lucrări de artă, fiind şi componente artistice. Legea prevede obligativitatea ca proiectarea şi execuţia lucrărilor la monumente istorice, clădiri să fie făcute doar de specialiştii experţi atestaţi de Ministerul Culturii, cu toţi paşii procedurali prevăzuţi de lege, proiecte care se supun analizei comisiilor de specialitate etc.

„Aceste lucruri generează câteodată costuri foarte mari, pentru că aceşti specialişti experţi sunt din ce în ce mai puţini. Nu ştiu să explic de ce. Din nefericire, prin zona noastră nu prea sunt. Ca atare, o măsură pentru sprijinirea efectivă a proprietarilor de monumente istorice este ca aceste costuri de proiectare şi execuţie să fie deductibile  în cea mai mare parte sau chiar integral, în viziunea mea cea mai optimistă. Iar această măsură nu o văd implementată prin lege specială, ci tot prin legislaţie fiscală: de cele mai multe ori, legile speciale s-ar putea să nu se îmbine în cel mai fericit mod cu Codul Fiscal”, a mai spus directorul D.J.C.

O soluţie similară vede Iulian Vizauer şi pentru sponsorizare şi mecenat: degeaba e din 1994 în vigoare o lege specială dacă implementarea este relativ dificilă din punct de vedere fiscal.