Documentarul Delta, al regizorului Oleksandr Techynskyi, vorbește tot despre Delta noastră – studiată însă în componenta ei ucraineană. Filmul e un documentar observațional de creație: Techynskyi urmărește, de-a lungul unei ierni vitrege, o firavă comunitate deltaică. Rezultatul e pe alocuri traversat de cadre de o frumusețe izbitoare (precum zăpada viscolită într-o dimineață cu soare), dar interesul evident al regizorului se îndreaptă spre oamenii care populează aceste terenuri (sau – fantezia nefiind vreodată la adăpost în această zonă – tărâmuri).

S-ar putea ca locurile – Dunărea traversată de câte un vapor, canale, pajiști cufundate în ceață – să pară inevitabil familiare. Techynskyi filmează însă într-o perioadă când vara nu mai e acolo ca să însuflețească locurile, iar oamenii trăiesc izolați, în perfectă autarhie. Uneori, totuși, faptul că mai există o lume dincolo de frontierele invizibile ale Deltei poate să ne ia pe nepregătite: ca atunci când un localnic vorbește despre sora sa plecată în America; pentru a vorbi cu ea un minut, ne spune, trebuie să taie trestie o săptămână. În climatul aprig, oamenii beau mult și vorbesc puțin, iar atunci când vorbesc e adesea pentru a-și arunca cuvinte tăioase – așa cum se observă dintr-un ritual straniu-tensionat, al culesului de trestie în ceață deasă. Dar și personajele surprinse individual – chiar dacă nu individualizate – au forța lor pitorească: un sătean se roagă pentru a-i porni motofierăstrăul, altul își învață (destul de agresiv) fiul să nu-i fie frică de câini. Adesea, tăieturile de montaj fac loc unei viziuni regizorale ironice, care își cuprinde cu afecțiune subiecții: același sătean cu fierăstrăul e surprins mai târziu dormind într-o barcă plină de buturugi; un altul se plimbă cu o sanie improvizată pe gheață; o motocicletă „merge singură”.

În anumite secvențe, însă, filmările adunate de Techynshkyi surprind prin ineditul lor: un sicriu deschis este transportat cu barca, corpul fiind la vedere. Într-o altă scenă, câțiva localnici caută pe canale cadavrul unui bărbat care s-a înecat. Descoperim, astfel, o lume care își deschide faldurile complexe către privitor. O lume căreia certurile și ranchiuna nu-i sunt străine, dar care pare totuși să fie străbătută de un soi de fior supranatural – dacă e meritul mizanscenei compuse din planuri lungi, ce respectă derularea imprevizibilă a acțiunii, sau poate chiar al „personajelor” care populează locurile, veritabili actori-amatori cu șarm inefabil, rămâne de văzut. Cert e că filmul dezvăluie abil un microcosmos privit din multiple unghiuri, în strânsă relație cu mediul. Poate că nicio imagine nu se fixează mai adânc decât aceea, asupra căreia camera de filmat insistă secunde bune, a unei vulpi prinse într-o capcană, care încearcă disperat să fugă din calea omului și privește trist, fără speranță. Regizorul schimbă, prin acest cadru, datele problemei: căci între oameni și mediul natural se stabilește acum o dublă și reciprocă condiționare – fiecare depinde de celălalt.

Delta e un bun companion pentru Braguino: poeziei mitice pe care o degaja cel din urmă îi corespunde un fluid indicibil, aproape magic, care îl străbate pe cel dintâi. Pentru tulceni, ocazia e cu atât mai prețioasă, din moment ce filmul vorbește despre Delta de lângă noi, observată însă din cealaltă parte, a altor oameni. Niște oameni care, tocmai pentru că sunt aproape consubstanțiali cu Delta, ne apar mai puri.

Victor MOROZOV