Sabin Gherase a investit mult în multe domenii: de la agenturare la chimicale, de la turism la industria uşoară. Prezenţă discretă, dacă nu chiar total neobservată, în topul celor mai înstăriţi români, a preferat să facă pentru el și să tacă tot pentru el.

Născut în urmă cu… mulţi ani (pe 17 octombrie 1950) la Slatina, Sabin Gherase a venit acum vreo 44 de ani la Tulcea, deci se consideră dobrogean. Are un frate mai mare, horticultor la Drăgăşani, iar sora mai mică a lucrat ca asistent medical toată viaţa la Sanatoriul „1 Mai” din Olăneşti. Urmează Liceul Teoretic „Radu Greceanu” din Slatina, clasă de real; era „destul de silitor”, preocupat de studiu. Opţiunea pentru a urma o anume facultate s-a făcut cu mare, mare întârziere: voia să urmeze Silvicultură, apoi a „migrat” spre Tehnica Pescuitului şi Industrializarea Peştelui, mama îl vedea la Politehnică, aşa că intră la… A.S.E., Cibernetică. L-au atras rezonanţa numelui şi faptul că probele de admitere erau accesibile (mate & economie politică) în cele două săptămâni rămase până la examen.

Cinci ani, din anul al III-lea specializarea, matematicile superioare i-au plăcut „într-un mod cu totul deosebit. Matematici superioare în exces, toţi cei cinci ani. Celelalte discipline apelau în totalitate la aplicaţii matematice, indiferent că discutăm de Tehnici de calcul, de Teoria sondajelor, de Statistică…. Sinapsele formate în timpul liceului s-au amplificat în facultate, iar procesul de gândire, analiză şi sinteză a fost vădit influenţat de preocupările pentru matematică. Această ştiinţă nu era întâmplător atât de bine studiată în timpul facultăţii: şi acum mi-au rămas în minte metode, formule, soluţii”.

Lucrarea de diplomă e pe o temă de eficienţă economică într-o unitate. Crede că România a fost în rândul ţărilor pioniere pentru dezvoltarea şi folosirea tehnicilor de calcul, exista un interes declarat pentru realizarea unui sistem informaţional naţional. În fiecare judeţ s-au înfiinţat centre teritoriale de calcul pentru prelucrarea automată a datelor, deşi între teorie şi ce se întâmpla efectiv în aceste centre erau diferenţe destul de mari, însă centrele au ajuns să se autofinanţeze.

După facultate se prezentase la Centrala tutunului şi e detaşat la Fabrica de Ţigarete Târgu Jiu, unde şase luni a lucrat la Serviciul plan, organizare. Această unitate cu peste 300 de angajaţi fabrica Mărăşeşti, Carpaţi, Naţionale, dar şi cele două sorturi de ţigări care trezesc nostalgii, Specialitate şi Select, produse cu maşini speciale care au fost transferate de la Fabrica de Ţigarete Ada Kaleh. Pe vremea aia, Gherase fuma şi trei pachete pe zi. Fabrica era mare, cu multe depozite, fostă Casă Autonomă de Monopol, pe multe hectare, terenuri de sport, popicărie ş.a.

Ajunge pe 10 octombrie 1974, prin… căsătorie, la Tulcea, la Centrala producţiei şi industrializării peştelui, Întreprinderea de Industrializare a Peştelui, ca şef peste export. Nicolae Mihai insistă să-l transfere la Centrul Teritorial de Calcul, însă nu i se permite. Pe soţie, tulceancă, o cunoscuse în timpul facultăţii, tocmai la… Iaşi, cu ocazia practicii sfârşitului de an IV. La discotecă. După terminarea studiilor, soţia, fiind profesoară, nu avea posibilitatea să se mute în timpul stagiului. Gherase se prezintă la ministru, adică la şeful Departamentului industriei alimentare, care avea în subordine şi Centrala Tutunului, şi Centrala Peştelui, cerând detaşare de la una la cealaltă. Memoriul e avizat favorabil, motiv pentru care devine suspect şi la Târgu Jiu, şi la Tulcea, fiind etichetat ca „pilos”. For tutelar îi va fi Centrala „Delta Dunării”, apoi e cooptat într-o comisie de export, funcţională la nivel naţional şi coordonată de un ministru adjunct de la Ministerul Comerţului Exterior, în care comisie erau reuniţi directorii generali de centrale industriale. Capătă experienţă şi autoritate.

„Întreprinderea de Industrializare a Peştelui era cea mai mare din judeţul Tulcea, număra mult peste 3.000 de angajaţi. Pe lângă industrializare se făcea şi colectarea peştelui, avea cherhanale, pescari, reţele de transport ş.a.m.d. Puţinul export judeţean era în sarcina întreprinderii: se exportau conserve de peşte, caviar, sturioni şi alte specialităţi – cozi de raci în saramură, picioare de broască. O oportunitate extraordinară a fost că, pe timpul acela, au fost închise marile lacuri canadiene, iar canadienii erau mari consumatori de şalău. Se exporta file de şalău, calibrat, fasonat în Canada. În echivalent peşte, vorbim de 400 de tone. Era ceva! În afară de exportul în ţări capitaliste, cu plata în valută, mai era şi clearing-ul, relaţia comercială între ţările membre ale Tratatului de la Varşovia: la nivelul Întreprinderii de Comerţ Exterior Mercur se făceau compensările. Expediam cantităţi mari, mari, de mii de tone de conserve de peşte. Am avut şi un export cu cântec, anume pentru armata Republicii Yemen: 432 de tone de conserve din macrou cu sos tomat şi puternic condimentate. Dar a ieşit bine până la urmă”.

Dacă tot n-a ajuns la Centrul de Calcul, s-a ocupat – ca hobby – de anumite operaţiuni de mecanizare, de fapt o programare mai elementară pentru salarii, pe maşini de facturat şi contabilizat Felix.

Câţiva ani, prin natura profesiei, a tot intrat în contact cu navele prin exportul de conserve. Se ocupase de transportul rutier (camioane în Grecia, Iran, Israel), transportul pe calea ferată (în ţările socialiste), transportul aerian, însă cel naval era o noutate. De foarte puţin timp se înfiinţase agenţie Navlomar şi la Tulcea. Printr-un ordin ministerial comun din 1977, activitatea de aprovizionare a flotei de pescuit oceanic trecea de la I.P.O. la Navlomar.

„Brusc, Navlomar a devenit o întreprindere de comerţ exterior de anvergură. În ’79 am «migrat» după câteva intervenţii la Întreprinderea de Comerţ Exterior Prodexport. La Tulcea, secretar cu probleme economice era domnul Alexandru Gavriliuc, de la care tovarăşii de la Centrală au avut pretenţia să-mi vizeze cererea de transfer, deşi nu avea nicio legătură… Am ajuns la Navlomar, dar aici nu exista o schemă de personal, cu eventuală încadrare pe funcţii. Eram pur şi simplu economist, răspundeam de aprovizionarea navelor cu alimente, uleiuri, detergenţi marini, vânzare mărfuri pe valută. Navlomar avea un free shop diferit de cel al Comturist: preţurile erau – considerate de cambuză – preferenţiale la noi. De fapt, era o metodă de compensare a navigatorilor care aveau şi salarii destul de mici, şi o alocaţie destul de mică în valută”.

S-a pus la un moment dat problema plecării lui Sabin Gherase la Moscova, ca reprezentant pe probleme specifice la organismul care coordona activitatea pentru ţările membre C.A.E.R. – Consiliul de Ajutor Economic Reciproc. Dar, cum copilul era mic şi nu puteau pleca toţi, soţii Gherase au decis să decline oferta.

A avut parte şi de o detaşare scurtă la Administraţia Portului Liber Sulina, dar, în plină perioadă de arestări din scandalul deşeurilor toxice italiene, pleacă după doar două săptămâni.

Ajunge director al Navlomarului, funcţie unde activează până pe 1 decembrie 1990, asta după ce, în valurile Revoluţiei, trecuse prin votul salariaţilor: din vreo 40 de angajaţi, doar trei („ostili şi înainte, şi după”) au votat împotriva sa. Între timp, pe 10 mai 1990, a înregistrat Întreprinderea Mică Sabin în baza unui decret – lege încă în vigoare (la acea vreme, era Primăria Judeţului Tulcea, nu exista Consiliul Judeţean), făcând agenturare, aprovizionarea navelor cu alimente, vânzare de alimente cu plata în valută şi consignaţie de uleiuri şi detergenţi marini, „dar fără să intru în concurenţă Navlomarului, având alţi furnizori, alţi clienţi. Făceam destul de dezinvolt activitatea asta şi cu rezultate financiare chiar spectaculoase”.

Sabin Gherase nu ştie să spună care a fost bugetul pentru pornirea afacerii, căci a mers din aproape în aproape. Spaţiul unde se afla sediul firmei – acum se găseşte Biroul Dunării – era „insalubru. Am amenajat spaţiul, am făcut lambrisări şi altele. Nu pot să spun că am investit în comunicaţii: la timpul ăla, telexurile erau proprietatea Direcţiei de Poştă şi Telecomunicaţii şi plăteam abonament. Când mi-am instalat telex, în primele zile, am ieşit în lume”.

S-a dedicat propriei afaceri care, odată cu dispariţia rezervei de a aborda clienţii, în situaţie de competiţie, a crescut. „Botezat” adesea cu Gherasos sau Gherasim, a rămas la prenume. Activitatea de shipping – bănoasă foarte – a funcţionat bine de tot, s-a mai înfiinţat şi o agenţie de pilotaj, iar între timp au apărut tot felul de „nişe” de abordat.

Şi-a făcut şi echipă de constructori, care-i rezolva tot felul de probleme; echipa a făcut, printre altele, intrarea dinspre faleză a sediului; băiatul a lucrat cot la cot cu muncitorii, anul următor a fost instruit ca agent, deoarece „instrucţia la locul de muncă este folositoare: deprinderile pe care reuşeşti să le dobândeşti într-o asemenea perioadă sunt importante”.

Cât despre propriul său sediu de pe faleză, cunoscut sub numele de „corabia lui Sabin”, nu s-a vrut la dimensiunile actuale. Cu un arhitect constănţean, aici fiind prea multe mâncătorii în breaslă, a optat pentru o construcţie mai mare, aşa încât să nu se piardă pe fundalul blocurilor imense, precum şi pentru o secţiune longitudinală care aduce cu prova unei nave. Dar construcţia a mers extraordinar de greu; ajuns la etajul al II-lea, s-a mutat acolo, apoi s-au mai ridicat două etaje. Firma de construcţii a mers mai departe, construind în regie proprie, ba deschizând şi o activitate nouă în Tulcea: a fost primul care a importat două camioane de profile PVC. „Clădirea mea are foarte multă suprafaţă vitrată şi a trebuit să găsesc o soluţie, aşa că am încheiat contract cu o firmă din Turcia, mi-am adus profile, am deschis atelier de tâmplărie. Am mai înfiinţat un magazin în Gara Fluvială. La sfârşitul lui ’93, un prieten m-a întrebat dacă nu vreau să găsesc un loc să înfiinţăm o făbricuţă de feţe de încălţăminte. Am căutat şi am găsit să închiriez fostul Atelier de reparaţii nave, lângă Frigorifer, pe strada Portului. Capitalul iniţial a fost acel minim prevăzut de lege. Dar toate cheltuielile legate de amenajarea spaţiului au fost suportate de Sabin Shipping, iar recuperarea anevoioasă nu a fost totală. Prima linie de cusut – plătită din producţie – am contractat-o la Bordeaux”.

Sabin Gherase spune că mediul de afaceri era mult mai permisiv acum 20 de ani, mult mai favorabil, mult mai prietenos, mult mai eficient, aşa că a trecut din 2001, la fabrica de încălţăminte, şi la produs finit. „Lohn-ul e privit acum schematic: ai spus «lohn», toţi criticii – ca să nu spun «cei care nu ajung la struguri…» – spun că vinzi forţă de muncă. Nu-i deloc aşa: nimeni nu mai este de acord să desfăşoare activitatea de lohn după definiţie. Acum trebuie să ai fabrica ta, utilităţile tale, echipamentele tale, chiar şi o parte din materiale. De exemplu, trebuia să producem şi cutii colective pe care, până la un punct, le cumpăram de la Brăila, însă aveam probleme mari cu producătorul. Costurile erau mari, mai îngheţa şi Dunărea… Am făcut achiziţii şi m-am apucat să-mi fac singur cutiile astea. Asta m-a ajutat doar să fac ce vreau şi când vreau. Dar nimeni nu vine de dragul de a lucra în România: totul ţine de preţul manoperei”. În 2003 s-a apucat să construiască un hotel la Mila 47, în amonte de Tulcea, la confluenţa Canalului Ivanova cu Braţul Tulcea, care obiectiv primeşte ****. Totul bine şi frumos până când s-a prăbuşit malul, o consecinţă a reconfigurării cursului Dunării, erodarea s-a produs aproape pe nesimţite: într-o noapte, unde pontonul hotelului bătea pe piatră, fundul Dunării s-a prăbuşit şi s-au făcut adâncimi de opt metri!

În zilele noastre sunt doar două firme Sabin: Shipping & Industries şi Naval Services & Industries. În mare parte, Gherase a externalizat prestaţia de confecţii încălţăminte, iar „structura noastră de personal este mai mică. M-a învăţat cineva, un client din Grecia, că este greu să duci trei pepeni în două mâini…”.

Tot ce a făcut i-a plăcut lui Sabin Gherase, i-a adus satisfacţii, vorbeşte cu plăcere despre tot. Pentru că e făcut cu eforturi proprii. E bine să faci bine lucrul tău. În ultima perioadă este groaznic de greu să lucrezi cu omul. De ce? Oamenii sunt obişnuiţi acum să dea cât consideră ei (iar aici ne apropiem cumva de legea fundamentală a comunismului), dar să primească aproape atât cât le-ar trebui. Mai ales din cauza legislaţiei, relaţia angajator – angajat oferă un tablou destul de urât. Pe de o parte e chestiunea legată de productivitate, de normă: o parte din personal e la salariul minim pe economie. Iar sintagma „salariul minim garantat” nu-ţi permite să aplici lucrul în acord individual, pentru că ar trebui să cobori sub plafon. Pe de altă parte, şi cea mai păguboasă, e lipsa de personal: subvenţionarea deliberată a nemuncii a creat o psihoză în rândul oamenilor. Iar aceştia se deprofesionalizează: jumătate sunt pe mijloace de transport, iar jumătate din jumătate lucrează în afară.

În 27 de ani de capitalism, investitorul Gherase vede şi greşeli. Le ştie, le recunoaşte. A făcut şi export de cereale, a făcut şi sediu pentru bancă, a vrut să construiască şi siloz, în Tulcea, pentru export de cereale, siloz care să opereze direct la navă; a înfiinţat şi o exploataţie agricolă de 3.000 de hectare, dar nu a ţinut, căci încă nu se instituise subvenţia în agricultură, plus că se fura totul, de la piese de schimb la pesticide, de la motorină la recoltă. Cea mai mare greşeală este că nu s-a oprit atunci când trebuia, adică atunci când mediul de afaceri nu mai recomanda, prin 2008, odată cu criza, iar lucrurile au degenerat: „Însă cel mai bun lucru este angajamentul făcut cu mine, respectiv cel de a nu face politică şi de a nu mă implica. Mă felicit pentru neutralitate! Încă un lucru esenţial: familia a fost tot timpul alături de mine. Dacă pleci de la muncă, te duci acasă şi nu ai un climat suficient de călduros, e de rău”.

Sabin Gherase nu se consideră un om bogat. Sunt acumulări la vedere, toţi banii câştigaţi au fost plasaţi.

Semne bune anul n-are: „După mine, direcţia spre care ne îndreptăm este colapsul. Nu mai e forţă de muncă, iar cea existentă e insuficientă şi neinstruită”.