Oricăruia dintre noi îi ia cam 10-15 minute să parcurgă faleza de la Delta la Esplanada, dacă avem treabă. Lui, oricât s-ar grăbi, îi ia de câteva ori mai mult, mai ales în zilele călduroase de sfârșit de august, când se pregătește Rowmania. Oamenii îl opresc și-l roagă să facă poze cu ei. Sau să le dea autografe. Sau, pur și simplu, îl opresc pentru a-i strânge mâna, pentru a-l felicita și pentru a-i spune că sunt mândri. Mândri că el e român, mândri că l-au văzut în carne și oase, mândri că au ce povesti atunci când vine vorba despre mari campioni din țara lor. Nu refuză pe nimeni, îi ascultă pe toți, zâmbește în poze. Mulțumește. El mulțumește.

Când eram foarte puști,

îmi petreceam o parte a timpului printre campioni. Mondiali, europeni, olimpici. Nu prea înțelegeam bine ce-i ăla un campion. Adică nu i-am văzut niciodată live pe vreunul dintre podiumurile alea ale campionatelor mondiale sau europene, nu i-am văzut aplecându-și capul pentru a li se trece pe după gât panglica medaliei de aur a jocurilor olimpice. Îi vedeam doar petrecând ore în șir pe apa lacului Snagov, șfichiuiți de strigătele antrenorilor, venind îmbrobonați de transpirație la mal și cărându-și bărcile spre hangar. După care mâncau, se odihneau puțin și o luau de la capăt. Uneori, tata îi mai chinuia și el, testându-i, punându-i să tragă pe niște simulatoare care, mai apoi, furnizau date despre ce trebuie îmbunătățit și cum se poate face asta. Minivacanțele mele pe malul Snagovului erau pline cu imaginile astea ale unor băieți și fete care munceau enorm. Zi de zi, aproape 11 luni pe an. Munceau de dimineață până seara, pentru câteva concursuri pe an. Concursuri care durau câteva minute și, de cele mai multe ori, se terminau cu alte câteva minute în care se cânta Imnul României, iar ei, osteniți, priveau mândri spre nicăieri, ignorând medalia aia strălucitoare care le atârna la gât. Pe vremea aia apăreau foarte puțini oameni la televizor, iar ei erau unii dintre ei. Și mă bucuram că i-am văzut și în carne și oase, uneori mai des decât familiile lor, care-i vedeau câteva zile pe an, mai ales iarna, de sărbătorile care oficial nu se țineau. Pentru că, oricum, iarna, Snagovul era înghețat, iar antrenamentele de interior nu aveau chiar aceeași eficiență.

Doar în Mila 23 și Crișan

mai există o atât de mare densitate de campioni europeni, mondiali și olimpici cum puteai întâlni, pe vremuri, la Snagov. Dar, deși fiecare are meritele și istoria proprii, niciunul nu e ca el. A participat la 5 olimpiade, unde a câștigat patru medalii de aur și trei de argint. Are 22 de titluri mondiale și unul european. Este, de departe, cel mai mare sportiv al României din toate timpurile, cel mai longeviv, cel mai muncitor și cel mai încăpățânat. Iar pe lângă asta, ca și cum nu ar fi de ajuns, este și unul dintre cei mai mișto oameni pe care i-ai putea întâlni vreodată. Plin de căldură și compasiune, cu un calm nesfârșit dat de conștiința propriei dimensiuni, găsind, mereu, un cuvânt bun atunci când chiar ai nevoie de unul.

Dintre campionii Milei 23

foarte puțini s-au mai întors acasă. Și-au găsit rostul prin alte părți și nu poți să-i condamni. El, însă, este exact genul ăla de om despre care poți spune, ușor șablonard, că n-a uitat de unde a plecat. Vine acasă des, foarte des, ca să facă ceea ce i-a intrat de mic în sânge: să mucească.

Ar putea să stea liniștit în București sau pe malul Snagovului, în grădina în care mâinile lui își găseau mereu de lucru, plantând, îngrijind sau culegând roadele pământului. Ar putea, dar n-o face. Tot anul străbate țara, organizând niște concursuri a căror finalitate se regăsește în Tulcea, în zilele Rowmania. Are alături un om la fel de pasionat ca el și, împreună, trag de oamenii de aici pentru a face lucruri care să conteze, care să ajute, care să ducă spre dezvoltare și evoluție.

Uneori, când nu găsește suficient

sprijin, riscă aparent nebunește, doar pentru că făcut niște promisiuni. Iar el nu-și încalcă niciodată promisiunile.

Până la urmă, lucrurile se leagă, dar numai el știe cum face ca lucrurile să se lege și să meargă înainte. O singură dată l-am văzut deznădăjduit, obosit, părând să spună că renunțarea ar fi o opțiune. Dar, imediat, așa cum a făcut în cursa aia de legendă pe care a terminat-o cu pagaia ruptă, a lăsat renunțarea în seama nevolnicilor.

În noiembrie, când Mila 23

sărbătorește hramul satului, îl sărbătorește și pe el. Anul ăsta va împlini 69 de ani. Dar nu-i dai. În niciun caz atunci când îl vezi cum vâslește, încă, viguros. Un prieten spunea despre el, în anii în care încă mai antrena lotul național cantonat la Snagov, că, dacă ia barca cu motor, face 15 minute de acasă până la baza de antrenament. Dacă vâslește, face cinci minute.

Pe Dunăre, în niciuna dintre variante n-ar reuși să scoată un timp bun. Pentru că și acolo s-ar găsi cineva care să-l oprească pentru o poză sau un autograf.

Acum o săptămână era pe malul Tamisei, unde dusese șase bărci construite în Tulcea, la Marea cursă a fluviului. Nu s-a cântat imnul României și nici privirea lui îndreptată spre viitor nu era însoțită de o medalie de aur. Dar el făcea ceea ce a făcut toată viața: ne făcea să fim mândri.

Are o statuie în fața clubului Dinamo, dar nu a dorit-o, cum nu-și dorește încă una. NU statui vrea, ci oameni vii, care să-i fie alături și să-l ajute, pentru că proiectele lui, generoase, au nevoie de implicarea noastră. Pentru restul, pentru tot ce a făcut deja, am putea măcar, umili, să-i mulțumim.

Mulțumesc, Ivan Patzaichin. Mulțumesc mult.