Înainte de a fi meșter popular, Nedin Geanbai e și meșter, e și popular. Nu trebuie s-o arate: o face. Şi o face dezinvolt şi cu o modestie care arată că-şi ştie locul. Mai toată viaţa a făcut lucru manual. Manualitatea sa o exprimă şi acum, la nişte ani buni de la pensionare, prin lucruri pe potriva talentului cu care Allah l-a hărăzit.

Şade pe canapeaua sa din căsuţa de pe str. Negruzzi Costache şi povesteşte calm. Începe cu numele: „gean bai” ar însemna „noii bărbaţi”, dar poate fi şi „bărbat de suflet, sufletist”. Străbunii săi au venit din Crimeea şi s-au aşezat în sudul Dobrogei, în satul Şiriu, denumire care e derivată din „sevriu”, adică „frumos”. Nu departe de Hârşova. Din partea tatălui au venit probabil după războiul ruso – turc din 1853 – 1856; strămoşii dinspre mamă sunt tot din Crimeea.

„Mama bunicii s-a căsătorit în Turcia, în Istanbul. Aveau o prăvălie. Soţul i-a murit. Aici, la Tulcea, avea doi fraţi care au chemat-o. Bunicul locuia pe Negruzzi, la nr. 13, şi avea terenul până pe Căruţaşilor. Teren mare. Iar sora bunicului a avut partea dinspre Rahovei”.

Pe 16 aprilie 1951 se năştea Nedin Geanbai într-o comunitate cu mare populaţie  tătărească. A ajuns la Tulcea în clasa I, după ce făcuse două săptămâni de şcoală în Şiriu, dar părinţii au hotărât să vină la oraş, mama sa având aici patru surori şi un frate. Pe vremea aceea, străzile Agricultorului, Rahovei şi Negruzzi erau Tătari 1, Tătari 2 şi Tătari 3. Aşa cum au venit, tătarii s-au pus unul lângă altul, curte lângă curte. Locuind la o soră a mamei, pe str. Malcoci, Nedin Geanbai a început să înveţe la Şcoala Turcă, pe str. 24 Ianuarie. Avea un profesor, Sitmambet Menasan („nume de nohai”), de biologie şi zoologie, dar făcea şi limbă turcă. Dar asta a ţinut un singur an. Între timp, tatăl său, Rasim, a participat la colectivizare şi lucra ca magazioner la C.A.P.; născut în 1920, a făcut Al Doilea Război Mondial de la cap la coadă: s-a încorporat la Iaşi, a ajuns până la Cotul Donului, de-acolo s-a întors pe la Galaţi, au luat drumul Ploieştiului, apoi Carei, până-n Munţii Tatra. Împreună cu mama sa, Ramie (care, lucrând la C.A.P., avea întâietate la materiale de construcţii), au cumpărat un teren mare pe str. Negruzzi şi-au început să ridice casa. Tatăl s-a angajat apoi la C.A.P. Tulcea „7 Noiembrie”, era casier pe şalupa „Paloma”; avea dugheana dincolo, în Tudor Vladimirescu.

Nedin Geanbai a făcut I-IV la Şcoala Turcă. Gimnaziul – la Şcoala nr. 2, pe str. 23 August (dărâmată între timp, se afla lângă Casa Georgescu), primele două clase, iar a VII-a şi a VIII-a, la Şcoala nr. 3, pe str. Carierei.

După opt clase, părinţii nu au avut bani să-l ţină la liceu şi l-au dat la Şcoala de meserii, la Cooperativa „Unirea”. Prima dată a fost la „mecanici”, să ştie o meserie din care să-i iasă pâinea de zi cu zi. Nu-i prea plăcea. A fost după aia la atelierul de maşini de cusut & tricotat. Tot o meserie bună, plus că-i plăcea. Atelierul de tricotat era pe str. Mahmudiei, în complexul cooperativei, „Turcu’” era chemat să repare maşinile. S-a mutat la Atelierul de vopsitorie auto & pictură şi a rămas acolo unde preşedinte era Ion Suharov. Picta firme şi reclame, era după ’67 încolo. A făcut ucenicie şi abia în ’71, în februarie, i-au făcut carte de muncă. Primea trimestrial bani, salopetă, halat şi un spor de toxicitate, lucrând cu vopsea nitro „Duco”, foarte toxică, deci primea lapte. Avea 933 de lei, dar erau luni în care câştiga şi câte 5.000 de lei, că lucra în acord! Bani frumoşi. De fiecare eveniment (1 Mai, 23 August), pentru că nicio întreprindere nu avea pictori angajaţi, avea comenzi. Şi materialele erau scumpe: 800 de lei era kilogramul de bronz praf, de exemplu.

Cum, necum, ajunge la Combinatul de Alumină, unde-i electrician „trei ani într-o vară”. De-acolo pleacă în armată: în Bacău, la aruncătoare cu reacţie. A intrat din prima pe mâna locţiitorului politic al comandantului, îi ştia fişa. I-a arătat nişte panouri şi l-a întrebat ce-i trebuie. Avea camera sa, o fostă frizerie cu două scaune, oglinzi şi-un pat. A „scris” la panouri de i-a ajuns pentru toată viaţa. Armată a făcut mai mult de un an şi jumătate, prinzând şi munci agricole (porumb) în Marea Baltă a Brăilei; de-acolo venea mai uşor acasă în permisie.

În ’73 e civil din nou. „Pictor decorator executant” scria pe cartea de muncă. E angajat la I.C.S.M.I.: Întreprinderea Comercială de Stat Mărfuri Industriale. Avea ateliere în tot oraşul. Făcea reclame şi decoruri de vitrină, lucra pe carton (cu precădere), PAL, PFL etc. Avea de treabă. A lucrat aici până în ’87, apoi s-a căsătorit  şi avea nevoie de casă. O cunoscuse pe Camis (Camelia) în ’85, dar „în ’86 a fost un nou război între tătari şi ucraineni” (spune, râzând, soţia), dar au reluat legăturile apoi. Soţia sa este deopotrivă rusoaică şi ucraineancă. La început, niciunul nu s-a înţeles cu socrii.

Se face treaba că I.L.F. (Întreprinderea de Legume şi Fructe) s-a extins şi a înfiinţat I.C.S.L.F. – Întreprinderea Comercială de Stat pentru Legume şi Fructe. Aprozarele. I.L.F. a rămas doar cu depozitele. Era nevoie de tot felul de firme şi anunţuri. A făcut cerere pentru casă. La fel pentru butelie. Pe a doua a primit-o după intervenţia cuiva de la P.E.C.O. (Produse Etilate cu Cifră Octanică). Camis Geanbai născuse pe Aygul, care înseamnă „trandafirul lunii”, stăteau pe str. Negruzzi. După o şedinţă a C.O.M. (comitetul oamenilor muncii), Nedin Geanbai e înştiinţat că a primit apartament. În E3, pe str. 1848. După un an şi şase zile de la naşterea primei fiice li s-a născut a doua, Camer („lună”) Elis (care trebuia să fie ’Alif – „dreaptă” sau „întâia”, dar s-a produs o greşeală). Era în ’89. Până la Revoluţie s-a construit blocul, în apartament s-au mutat în noiembrie 1990.

În 1991, conducerea I.L.F. ia aprozarele înapoi şi trece la disponibilizări: nouă oameni de la I.C.S.L.F., unul de la I.L.F. Nedin Geanbai se angajează la (pe atunci) celebrul magazin „Vouă” (peste drum de Casa Sindicatelor) ca paznic; era bine plătit. Dar picta şi panouri în timpul acesta. Soţia, absolventă a Liceului de Artă Craiova, lucra la Muzeul „Delta Dunării”, instituţie care îl angajează pe Nedin Geanbai pe post de… muncitor. După un timp, Mihai Milian, cercetător ştiinţific în cadrul Muzeului de Artă Populară şi Etnografie Tulcea, a văzut că-i merge mâna şi i-a cerut serviciile. A făcut panouri; pentru Gospodăria tradiţională din Enisala a construit bucătăria ş.a. A urmat timp de trei ani şi Şcoala Populară de Arte, cu prof. Traian Oancea.

A ieşit în 2009 la pensie pe caz de boală. Probleme la inimă şi o hepatită B. A ţinut un an de zile un regim extrem de sever. Nu putea sta degeaba, iar soţia s-a tot gândit ce poate să lucreze. Cineva i-a adus lui Camis Geanbai o cătrună (tărtăcuţă) pe care a pictat-o: voia să facă un „educaţional” la Muzeu şi nu ştia ce să facă.

„Soacra mea avea cătrune la baltă. Una, două. Una, două, trei. S-au făcut din ce în ce mai multe. Soţia m-a sfătuit să nu fac oricum treaba asta, ci cu modele specific tătăreşti. Le-am căutat amândoi pe internet: ne-am uitat după costume populare, am cercetat cărţi. La început am mers pe arabescuri, pe partea otomană, după care ne-am gândit să exploatăm latura tătară. Eu dezvolt elementul brut. Cât despre cătrună: o semeni în primăvară, ea creşte; după ce cade prima brumă se adună şi o ţii până-n primăvară să se usuce. Dacă o lucrezi mai devreme, se face ca pielea de elefant. Am căutat împreună culorile tradiţionale, iar uşor – uşor am început să lucrez aşa cum am simţit”.

Lui Nedin Geanbai îi ia mult să picteze o cătrună. Dar lucrează în serie: după ce se gândeşte la utilitate, obiecte pe care omul să le folosească (o veioză, un element decorativ, boluri pentru ţinut chei sau bomboane, coşuri pentru ouă de Paşti etc.) curăţă zece cătrune, le spală pe interior şi pe exterior, face desenele. Exact ca la o lucrare pe pânză, aşa se tratează şi cătruna. Oxid de zinc. Vopsea acrilică. Lac naval, nu toxic. Apoi a început să facă taburete şi măsuţe: de la un prieten ia lemn uscat. Numai tei. Strungărie-n lemn. Totul e de inspiraţie otomană. La fel şi tăvile. Cu multe lalele, simbol tătar: tatăl său i-a spus odată că, în Crimeea (unde Nedin Geanbai nu a ajuns niciodată), laleaua creşte pe marginea gardului ca mărăcinii la noi. Când vinde, când nu vinde. Negociază, că aşa e treaba bună.

Nedin Geanbai ştie destul de bine limba tătară. Atât de bine că poate să distingă tătara din Crimeea de „tătara noastră”, care a mai împrumutat câte ceva în timp. Spune că cei de pe litoralul Crimeei vorbesc mai înspre turcă, dar cei din stepe „tătară cu nohăiască”. Ştie nişte cântece mai vechi turceşti şi tătăreşti. Un frate al mamei sale mai cânta la un pahar, iar Geanbai îşi nota. A cunoscut şi un tătar din Omurlar (pe lângă Cârjelari), un moş care fusese cărbunar şi cânta foarte frumos.

Nedin şi Camis Geanbai sunt membri ai Filialei Tulcea a Uniunii Democrate a Tătarilor Turco – Musulmani din România. Spun că pe-aici sunt foarte mulţi tătari, numai că nu vin la „Uniune”. Depinde unde se îndreaptă cei din căsătorii mixte, tătar – turc. De pildă, la U.D.T.T.M.R. Tulcea sunt trei – patru turcoaice, pe când la Filiala Tulcea a Uniunii Democrate Turce din România sunt „o grămadă de tătari şi nohai”. Cotizanţi la U.D.T.T.M.R. Tulcea sunt acum vreo douăzeci. Botezată Camelia, Camis a trecut la religia musulmană pentru că aici a descoperit divinitatea.

Se simte bine ca tătar Nedin Geanbai. Se simte foarte bine şi are prieteni de toate etniile.

Nedin Geanbai vorbeşte frumos. De fapt, şi prenumele său a fost modificat din greşeală: ar fi trebuit să se numească „Nedim” care, în tătară, înseamnă „cel care povesteşte”. Povestitorul. Un alt meşteşug.