Laura Dicu – Petroschi 1* Este părerea Laurei Dicu – Petroschi, profesor de dans, colecţionar de premii întâi la concursurile naţionale

În aglomerația de evenimente mai mult sau mai puțin pozitive își face loc, cumva periodic, câte o știre despre premianții la concursurile școlare. Ne-am obișnuit să trecem cu vederea performanțele lor în contextul în care participarea însăși constituie o performanță. Ce înseamnă de fapt aceste premii întâi?

Micuţă şi firavă ca o balerină de porţelan, cu un permanent zâmbet pe buze, cu o răbdare de oţel şi o voinţă pe măsură, profesoara de dans Laura Dicu – Petroschi s-a întors de la ultimul concurs naţional de dans pentru copii cu trei diplome pentru locul întâi. Firesc, spune, pentru că cei 23 de ani de muncă la Palatul Copiilor din Tulcea i-au fost încununaţi cu premii întâi şi un singur loc doi. Pe care îl priveşte ca pe o pată în CV.

E frumos să trăieşti pe podium?

Este foarte frumos! Toţi anii mei frumoşi, toate diplomele mele sunt lustruite de locul întâi. Am intrat ca profesor de dans la Palat în 1991 şi în 1993 am avut primul concurs. În toţi anii am doar un singur loc doi, care  – recunosc! – a fost o lovitură pentru mine, pentru că eu nu l-am suportat. Mă motivează și echipa de la Palatul Copiilor, care este una de excepţie. Am nişte colegi minunaţi şi suntem ca o familie veche, îmbătrânim frumos.

Cum reuşiţi performanţa de a transmite copiilor dorinţa de a fi cei mai buni?

În spatele unui loc întâi sunt ani de muncă, mult studiu individual şi dorinţa de a învinge. Insuflu copiilor această dorinţă pentru că am energia de a o transmite şi magnetizez copilul. Eu pe scenă sunt alt om. Le spun copiilor: m-aţi văzut cum dansez? Atunci vreau să mă întreceţi. Şi unii chiar reuşesc! Iar munca în echipă se sudează foarte uşor când e într-adevăr o echipă!

Care e criteriul de selecție al copiilor?

Copiii vin la cercul meu, eu nu am fost niciodată prin școli după copii, iar ei vin probabil și pentru că află de concursurile naționale. Totuși din toamnă intenționez să merg prin școli și să cooptez mai mulți băieți pentru dans. Trebuie să spun că noi suntem singurii care participăm la concursurile de dans cu perechi. Iar acesta este un avantaj, este un alt magnetism și pot să fac dansuri mult mai spectaculoase.

Laura Dicu – Petroschi 2Din câţi copii au venit să se înscrie la dans, câţi au plecat refuzaţi, dezamăgiţi?

Cei care au plecat, nu foarte mulți, au plecat din cauza lipsei urechii muzicale. Eu nu am dat afară pe nimeni, nici nu aș putea să fac asta. Am început anul şcolar cu 250 de copii, la concursul judeţean nu am putut să îi bag pe toţi, dar 150 tot au intrat. Odată intraţi în cerc, foarte puţini pleacă. Sunt prietena lor, sunt foarte bună, am o răbdare de oţel şi nu dezamăgesc niciodată. Iar dacă am dezamăgit un pic vreau să văd unde am greşit. Şi ştiu să-mi cer şi iertare. Se mai întâmplă.

Ce surprize ne pregătiți din toamnă?

Am o trupă cu care cred că voi avea mare succes, Piccolino, înfiinţată anul acesta, sigur următorul concurs va fi al lor, dar pentru că nu am avut două dansuri nu am reuşit să ajung la un concurs. Pentru că la orice concurs trebuie să vii cu două dansuri, nu te poţi prezenta.

Cu ei am reuşit să fac un dans clasic modern, am ridicat câteva fetiţe pe poante – la vârsta de cinci, şase ani e muncă, nu glumă! – copiii fiind foarte mici i-am învăţat la sală cum să studieze acasă şi fac studiu individual. Apoi mai există un aspect: sunt de acord, dansurile populare sunt autentice, reprezintă România frumoasă prin tradiţie. Dar cred că am să încep din toamnă dansuri populare stilizate. La toate concursurile naționale la care mă duc în țară se fac dansuri populare, dar eu pot să le fac stilizate, spre dans clasic.

Cum ar fi o şcoală pentru adulţi?

Primesc foarte multe mesaje pe internet în care mi se cere să învăţ tinerii să danseze un vals pentru nunta lor. Vă spun ceva fără glumă. Am avut doi tineri care erau aşa de cocoşaţi – ea ca ea, femeile sunt din fire mai elegante, dar el… – nu mi-au trebuit decât trei ore ca să îi pot aduce la o ţinută frumoasă, la atitudine. Valsul înseamnă ţinută şi atitudine. Dar o școală pentru adulți… m-aş apuca de ea chiar mâine. Sau în clipa asta.

Cum reuşiţi să faceţi loc şi vieţii personale?

Viaţa personală o am, dar dansul este viaţa mea şi cred că asta voi face până am să închid ochii. Pentru că îmi place. E singurul loc unde mă simt bine şi uit de griji, uit de necazuri, de răutăţile din jur – pentru că sunt destule – dansul şi copiii reprezintă de fapt mediul meu de viaţă.

Mirela BACIU