După ce a lansat vinerea trecută la Casa Avramide cărţile „Dinastia” şi „Nocturnă cu vampir. Opus 1”, cunoscutul publicist Stelian Tănase a avut amabilitatea să ofere un interviu pentru TV Accent şi ziarul „Obiectiv”, interviu pe care-l transcriem integral în cele ce urmează. 

Reporter: Cine este vampirul generic, domnule Stelian Tănase?

Stelian Tănase: Nu putem spune acum, căci este vorba de o trilogie, iar acesta-i doar primul volum, „Nocturnă cu vampir. Opus 1”. A întrebat cineva din sală de unde vine expresia „Opus 1”: titlul vine de la „Nocturnele” lui Frédéric Chopin. Volumul al II-lea se numeşte „Transilvania. Opus 2”. Va fi şi un volum al III-lea, când toată povestea se încheie. Este un serial – killer: la Bucureşti apare un ucigaş în serie, care are ca victime oameni din înalta societate, din establishment. Din cauza asta, el e privit cu simpatie de populaţie, de presă; nu omoară, ca Rîmaru, femei la colţul străzii, ci generali de securitate, lideri politici, miliardari. Bineînţeles că există un detectiv particular care încearcă să descopere ucigaşul, pentru că „vampirul” îl suna şi-i spunea „Vezi că acolo este un cadavru!”; bineînţeles că există un poliţist care încearcă să afle identitatea ucigaşului. În locul unei relaţii de conflict, ei vor colabora foarte bine: un bătrân poliţist în prag de pensie şi un detectiv cu viaţă destul de aventuroasă, căci a fost în Legiunea Străină, iar după cinci ani revine la Bucureşti ca să-şi găsească un rost. Iorgu Arsene, bătrânul poliţist, îl ia pe lângă el ca să-l ajute în ancheta respectivă.

Rep.: În afară de nişte detalii vestimentare destul de evidente (pălărie cu boruri largi, pardesiu lung, fular), ce altceva îl mai apropie pe Iorgu Arsene de dumneavostră? Dar de detectivul Ticu Naum?

S.T.: Flaubert a spus „Madame Bovary c’est moi!”. Ei, eu sunt în egală măsură Ticu Naum şi Iorgu Arsene. Oameni în căutarea adevărului. Adevărul are un preţ greu, pe care ei îl plătesc. Adevărul cere sacrificii, cere să asumi, ceea ce nu se grăbeşte toată lumea să facă: avem un deosebit talent să ne ascundem după uşă şi de-a nu spune ceea ce credem… Ei încearcă, cu mijloacele lor de oameni obişnuiţi (nu e o carte despre oameni excepţionali), să rezolve acest dosar foarte complicat şi foarte spectaculos: victimele mor trase-n ţeapă, de unde şi ideea de vampir. Poliţia numeşte povestea „Dosarul «Vampirul»”. De aici şi titlul romanului. Se întâmplă într-un Bucureşti care s-a prăbuşit în momentul când industria lui a dispărut.

Rep.: Este un roman poliţist al unui Bucureşti neguros. Cât v-a ajutat serialul „Bucureşti strict secret” în crearea atmosferei? Din punctul meu de vedere, este acelaşi Bucureşti din „Moartea unui dansator de tango”.

S.T.: Da, este acelaşi Bucureşti care nu se pierde de la o epocă la alta. În orice caz, „Bucureşti strict secret” a fost rodul unei cercetări îndelungate în arhive şi s-a născut firesc, întrucât citisem mii şi mii de dosare despre diverse episoade din istoria Bucureştiului şi, în general, din istoria României. Mai multe arhive: cea a S.R.I., cea a C.N.S.A.S., Arhiva Naţională, Arhiva Ministerului de Externe. Unde am avut acces, am cercetat cu multă şi multă plăcere. Cu voluptate. Sigur că multe din aceste lecturi s-au răsfrânt în romanele mele. Şi stilul pe care eu îl folosesc este stilul unei arhive: este ca un dosar, este un stil „funcţionăresc”. Da, mi-a folosit foarte mult faptul că am stat în arhive atâţia ani şi că am lucrat mult pe istorie: mi-a dat şi temele, şi personajele, şi episoadele. Anumite episoade sunt chiar prelucrate din arhivă. Să vă dau un exemplu: dacă vă amintiţi finalul de la „Moartea unui dansator de tango”, e vorba despre nişte oameni care motorizează un avion de pe un platou de filmare şi zboară cu el. Povestea e adevărată: eu am plasat-o în 1947, dar s-a-ntâmplat zece ani mai târziu, în timpul unui film, „Vultur 101”, în care doi foşti piloţi s-au angajat la Buftea pe post de cascadori, de oameni de tot rândul, căci nu se puteau angaja nicăieri, fiind din vechea flotilă aeriană (luptaseră şi pe frontul de Est…). Exact cum vă spun: motoarele erau folosite pentru o maşină de vânt – ei le-au luat, le-au montat pe fuselajul vechiului avion, care era în preajmă, s-au suit în avion şi au fugit de pe un aerodrom de pe lângă Bucureşti. Asemenea episoade, pe care eu le găsesc în arhive, le aduc în paginile cărţilor mele.

Rep.: Romanul se încadrează în „ficţiune”. Ce poate înţelege din acesta un adolescent? Din sală aţi primit întrebări de la tineri. Ce ştie un tânăr născut în 2000 despre Securitate? Aveţi şi o nuanţă moralizatoare.

S.T.: Nu-mi place să moralizez în cărţi. Mă preocupă răul. Din cauza asta e umbră morală de a spune lucruri grave. Nu cred că tonul moralizator face bine unei cărţi. Nu sunt sentenţios. Nu ştiu ce le spune tinerilor „Nocturnă…”. Problema mea este, ca om care a trăit o experienţă într-o anumită epocă, să pun experienţa asta în cărţi. N-am altă datorie faţă de cititori. Experienţa mea de viaţă, nu alta, o pun în cărţi într-o formă sau alta. Am avut „experienţa” Securităţii – am fost anchetat şi supravegheat, cu două romane interzise înainte de ’89 – şi mi-am publicat dosarul de Securitate. Am fost primul scriitor care a făcut lucrul ăsta în 2002, cred. Sigur că această experienţă, chiar dacă n-aş vrea, apare printre rânduri, dacă n-o scriu de-a dreptul. Pentru mine are o semnificaţie foarte mare şi n-am scris încă un roman despre Securitate, delaţiune etc. O să-l scriu, cu siguranţă, căci amân tema asta atât de gravă pentru mine, dar mi-e teamă şi de eşec estetic. Dar o pândesc să o prind într-o carte.

Rep.: În mod cert, „Nocturnă…” nu este un roman comercial.

S.T.: Eu sper să fie. Deocamdată, are un succes nebun, se vinde foarte bine în librării. Probabil că noutatea lui surprinde. Nu-mi dau seama pentru ce este citit. Când vom avea cronici, păreri, poate voi sesiza anumite aspecte care-mi scapă.

Rep.: Referitor la al doilea volum, lansat astăzi la Tulcea, „Dinastia”, pe care l-aţi elaborat în colaborare cu Elena Vijulie. S-a tot spus că e o istorie. Ce elemente de noutate aduce ca urmare a unor trude de documentare, în primul rând? În al doilea, de ce „pe înţelesul tuturor”?

S.T.: Nu am dorit să aduc elemente de noutate, în sensul în care este o carte de sinteză în puţine pagini. Dacă vreţi, elementul de notate este că volumul ajunge, în această versiune, în mâna cititorului. Cititorul nu a avut până acum o asemenea carte care să-i spună adevărul şi să încerce, măcar, să înlăture miturile, prostiile, falsurile, minciunile cu care am am fost intoxicaţi din ’47 până după Revoluţie. Şi după Revoluţie s-a continuat cu intoxicări şi zvonuri. Am vrut să dau o variantă rezonabilă, în termeni normali, unor oameni care trăiesc astăzi, a poveştii celor patru regi ai României.

Rep.: Reducând implicit şi iluziile acelor monarhişti necondiţionaţi.

S.T.: Eu cred că, dacă eşti „pro” ceva necondiţionat, nu ai multă minte. Trebuie să ai o judecată critică pe care s-o păstrezi. Când aderi la o cauză, trebuie s-o faci în deplină raţiune, cu echilibru, cu măsură, nu să te fanatizezi. Pentru mine, totul este condiţionat.

Rep.: V-aţi declarat în multe rânduri „mihăist”.

S.T.: Da. L-am cunoscut pe Regele Mihai I în 1990, la Paris, de Paşti. Am fost prezentat de Ambasadorul României în Franţa, Alexandru Paleologu. Am fost foarte onorat. Cunoscându-l şi văzându-l apoi de mai multe ori, după multe discuţii despre istorie şi situaţia României şi posibilitatea unei monarhii, m-am apropiat şi am apreciat foarte mult omul. Eu am spus că nu sunt „monarhist” sau „regalist” (sunt, evident!), ci că în primul rând sunt „mihăist”. Am vrut să subliniez omul despre care eu vorbeam. Sunt un om care l-am admirat şi-l admir pe Regele Mihai I. Sau pe „Mihai”, dacă-mi permiteţi ghilimelele, aşa cum l-am cunoscut. După părerea mea, a fost personajul din lumea românească care m-a convins cel mai mult, omul cel mai convingător, cel mai măreţ, dacă vreţi. Avea chiar o regalitate, dar nu pentru că era Rege, ci pentru că avea maiestatea lui.

Rep.: Aţi afirmat, totodată, că, dacă la începutul anilor ’90 s-ar fi revenit la monarhie constituţională, altul ar fi fost traseul ţării noastre.

S.T.: Ar fi avut un alt prestigiu, ar fi fost conectată cu marile familii regale din Europa, iar pentru România ar fi fost foarte bine. Pentru că una este legimititatea unui rege, un personaj istoric şi care vine din familia de Hohenzollern – Sigamaringen, şi alta este a unui băiat din Olteniţa, care este ales… Pentru occidentali, statutul celor două personaje este complet diferit. Şi al ţării.

Rep.: Este „trişat” momentul noiembrie 1991 pentru organizarea acelui referendum contestat şi ale cărui rezultate nu au fost recunoscute, referendum la care 80% din repondenţi au optat pentru forma de guvernământ „republică”?

S.T.:  Nu, nu a votat nimeni „republica” la acel referendum. A fost o „Constituţie” care a eludat această problemă şi s-a subînţeles că, dacă ai votat Constituţia, ai votat şi „republica”! Mai ales că, în acea „constituţie” ticăloasă, se spunea că „forma de guvernământ nu face obiectul unei revizuiri”. Nu mi s-a părut în regulă: lasă poporul să aleagă! Eu cred că ar fi ieşit „republică” dacă se făcea referendum, asta o spun ca monarhist convins. Dar întreabă poporul! Mai ales că era după atâtea decenii de spălare a creierelor, de manuale falsificate, de propagandă intensă în „Scânteia”, în televiziune şi radio. Lumea nu ştie nici azi care au fost meritele regilor noştri. De altfel, e şi rostul cărţii „Dinastia”. Nu: ei, prin „Constituţia” asta ticăloasă, au sărit această etapă. Pe de altă parte, aş vrea să vă întreb: ce referendum s-a făcut în 1947, când Regele Mihai I a fost alungat? Niciunul! A întrebat cineva poporul, intelectualii, politicienii, clasa muncitoare? Nimeni nu a întrebat pe nimeni.

Rep.: Pe de altă parte, ştiu că sunteţi în curs de pregătire a unei alte cărţi, „Convorbiri cu Regele Mihai I”.

S.T.: În urmă cu vreo doisprezece ani, în 2007, de fapt, am înregistrat, vreme de mai multe zile, discuţii/conversaţii cu Regele Mihai I. Între patru ochi, dar în sensul că erau de faţă şi cei care filmau. Discuţii fără să ne deranjeze nimeni, pe termen lung, că am stat de vorbă până când a obosit. După zece ani de zile, m-am gândit să public, pentru că au rămas într-un sertar. Ba chiar le şi „pierdusem” la un moment dat, nu ştiam pe unde mai sunt. Le-am transcris şi am vorbit cu o editură să le publice. Editorul este tot RAO. Sper ca în toamnă să public această carte care este foarte spectaculoasă: când am citit textul, am rămas foarte încântat, am fost surprins de lucrurile profunde pe care Regele Mihai I le spune despre lucrurile cele mai simple.

Rep.: Dacă „Nocturnă…” este ficţiune, este „Dinastia” un îndrumar pentru noua generaţie? Ce nu se află în manualele de istorie, dar este în carte?

S.T.: Da, este un îndrumar. Nimic nu se găseşte în manuale. Pentru că în manuale e o istorie „crispată”, care încă spune jumătăţi de adevăr, care se raportează ambiguu la rolul regelui, de pildă, la Carol I, care vorbeşte în termeni foarte dubioşi despre Regele Ferdinand, nu mai vorbesc despre Carol al II-lea, care provoacă o adevărată plăcere să-l beşteleşti! Nu avem încă o istorie reală, sintetică, o privire de ansamblu asupra rolului jucat de cei patru regi. „Dinastia” e o carte care se poate citi uşor: fără digresiuni, fără note de subsol. E o carte simplă, pe de-a dreptul, care să ajungă la oameni simpli care n-au timpul să ajungă în arhive, să cerceteze dosare voluminoase şi să-şi facă propria lor părere. E o carte ieftină, din puţine pagini, pe care s-o citească toţi membrii familiei şi pe care s-o dea şi copiilor.

Rep.: Vă bucuraţi, spuneaţi, de mare trecere în mediile de informare. De ce mai trebuie cărţi?

S.T.: Slăbiciunea hârtiei… Asta-i generaţia mea, dependentă de cerneala de tipar… Eu citesc cărţi, nu citesc nimic pe Facebook. Citesc comunicate, texte scurte, dar nu citesc cărţi pe e-book. Mie-mi trebuie hârtie, să pun mâna pe carte.

Rep.: Sunteţi pentru a câta oară la Tulcea?

S.T.: Cred că pentru a patra – cincea oară după Revoluţie; şi înainte de ’89 am fost de vreo două ori.

Rep.: Înainte de a vă înfăţişa publicului la Casa Avramide aţi vizitat astăzi Muzeul de Artă.

S.T.: Da. Am fost foarte mulţumit! Din păcate, vizita a fost foarte scurtă. Am văzut cele 14 lucrări semnate de Victor Brauner. De asemenea, seria de Ţuculescu, care mi-a plăcut foarte tare: patru din faza lui matură şi două din faza de început, dacă-mi amintesc corect. Plus că am văzut Ciucurencu de mare clasă, Petraşcu, Pallady. Eu sunt un colecţionar, să vă spun, un înrobit al muzeelor de artă. Cred că am văzut toate muzeele mari de artă din lume, cu excepţia celor ruseşti! Am eu o reţinere să mă duc în Rusia. Dar aş vrea să văd Ermitajul. Dar am bine văzut muzeele engleze, franceze, americane, italiene, spaniole, plus o parte din cele germane. Bine şi de multe ori. La Luvru am fost de multe ori şi acum merg doar să văd ceva anume. Am fost cândva să văd doar tapiseriile, altădată am fost să văd doar „Renaşterea”. Sunt un pasionat. Muzeul de Artă din Tulcea este un muzeu de mare calitate! Nu sunt multe lucrări, nu trebuie să stai o zi, dar sunt lucrări de foarte mare calitate. Cei care au ales lucrările şi autorii pe care să-i expună au făcut o treabă foarte bună de-a lungul deceniilor, pentru că astea sunt achiziţii făcute în ultimele decenii. Am fost foarte mulţumit şi ţineţi cont că e pentru a patra oară când îl văd! Şi la Bucureşti, în unele discuţii, le spun interlocutorilor să meargă la Tulcea să vadă Brauner şi Ţuculescu.

Rep.: Ne aflăm în Casa Avramide. Cadrează aceasta cu temele celor două cărţi lansate astăzi?

S.T.: Nici nu se putea ca momentul să se desfăşoare în altă parte, nici pentru „Dinastia”, nici pentru „Nocturnă…”! Casa Avramide este un loc excepţional, o clădire formidabil restaurată. Aici s-au băgat bani adevăraţi, au fost meseriaşi adevăraţi, lucrările sunt foarte bune, am vizitat edificiul de două ori azi. Am văzut şi expoziţia domnului Eugeniu Barău. Eu nu ştiu care este activitatea culturală desfăşurată aici…

Rep.: … e intensă.

S.T.: … fiind primul eveniment la care particip, însă cadrul este senzaţional!

Rep.: Vă mulţumesc!

S.T.: Numai bine!