Un eșec nedus până la capăt, asumat doar parțial sau neasumat deloc este un eșec ratat. Nici prietenii nu se pot bucura pe deplin, nici adversarii nu te pot căina sincer, așa cum ar vrea să o facă. Iar de eșecuri ratate suntem, probabil, sătui. Toți.

De aceea, vă propun un exercițiu util pentru noi toți. Să ne uităm împreună la acest exemplar din Obiectiv, mic și ciudat, și să mă lăsați pe mine să-mi asum eșecul. De când eram mic, foarte mic, îmi doream s-o dau în bară într-un mod răsunător. Era visul meu, proiectul meu de viitor. La început, părinții au fost cei care s-au opus acestei realizări. Părinții, bunicii… Mă rog, familia. Îi știți, pot fi enervanți.

După aia, între mine și visul vieții mele s-au interpus învățătorii, profesorii… Cred că îi și presa sistemul, cumva. Nu pot să-i condamn.

Dar nu m-am lăsat.

În Tulcea nu prea sunt pitbulli, ceea ce e bine, dar tot trebuie să dau exemplul ăsta. Am văzut, la un momentdat, un astfel de câine încercând să împingă un stâlp de beton. 30 de minute, plusminus. Noi, care vedeam acțiunea de pe margine, știam că nu are șanse. El nu știa și insista. Până la urmă, stăpânului lui i s-a făcut milă, l-a luat din fața stâlpului și i-a dat să împingă pietre mai mici. Pe pitbull îl chema Stan. Numele stăpânului nu mi-l mai amintesc.

Cumva, de la Stan am învățat live insistența. Dacă el a putut să se înverșuneze jumătate de oră în fața unui stâlp, eu de ce nu aș putea să fac oarecum la fel? Am lansat, de-a lungul vremii, subiecte indigeste, asemeni stâlpului ăluia. Și mă bucuram, văzând că ele nu sunt preluate de presa mainstream sau că nu devin subiecte de discuție în cafenele, frizerii și coaforuri. Era o garanție a faptului că o voi da în bară și nu puteam decât să mă bucur.

Nici nu vă puteți imagina cât am suferit atunci când finanțarea cultelor de către stat a devenit subiect de discuție la nivel național. Scrisesem despre asta 12-13 ani, cu cifre, cu date, cu argumente, mizasem aproape tot pe acest subiect, în speranța că mă va îngropa definitiv. Când colo…

Bine, nu mi-am pus toate ouăle întrun singur coș. Am mai mizat și pe alte subiecte greu de digerat, de-a lungul timpului. Am mizat prost, mi-am dat seama ulterior. Că și alea au devenit subiecte de discuție la liber.

Până la urmă, însă, rugăciunile mele anticlericale au fost ascultate. Cineva a văzut potențialul distructiv pe care îl am și așa am ajuns directorul cotidianului Obiectiv. O eroare pentru Obiectiv, un succes pentru mine și pentru proiectul meu de a o da în bară. N-a fost ușor nici aici, recunosc. Dar, hei, viața nu e un drum plin de petale de trandafir!

Mi-a luat un an și jumătate să distrug cel mai important cotidian tulcean. Poate, dacă mă străduiam mai mult, reușeam mai repede. My bad. Ceea ce aveți în față azi este ultimul exemplar din Obiectiv cu pretenția că ar fi cotidian. Și este, în acleeași timp, dovada că, dacă-ți dorești cu adevărat ceva, reușești. Îmi asum acest eșec pentru ca prietenii mei să se poată bucura pe deplin. Țin la ei.

Îmi asum acest eșec pentru că, pur și simplu, l-am provocat. Nu, nu sunt mândru. Deși e primul eșec răsunător din viața mea. Încă păstrez șampaniala la rece, pentru momentul în care o voi da în bară definitiv cu Obiectiv.

Până atunci, însă, Obiectiv va continua să apară pe print, ca săptămânal, cu tiraj dublu față de cel de azi și cu distribuție județeană, nu doar municipală. Va apărea și online, zi de zi. Pentru că, în ciuda eforturilor mele, suntem site-ul nr. 1 din Tulcea.

Un șut în cur e un șut în cur, un pas înainte e un pas înainte. Un șut în coaie doare, dar asta e altceva.