Sunt conectat la o sursă externă de energie infinită când ascult jazz. Merg pe stradă – n-am automobil, n-am avut în viaţa mea, n-am carnet, sunt complet „nevinovat” la şofat… – şi-mi pun la căşti muzică de la un mare canal de jazz. Pun şi c.d.-uri cu jazz. Acasă (rar, e drept) „proptesc” telecomanda pe un post de jazz.

De cinci ani de zile iau parte cu optimism, încredere şi multă aşteptare bună la Festivalul Internaţional de Etno – Jazz din Tulcea. Pe lângă alte evenimente culturale, „suspect” de multe pentru un târguşor, oamenii oportuni ne-au fericit şi cu acest „Dobrojazz”.

După ce două ediţii a respirat aerul liber şi spiritual al curţii dichisitei Case Avramide, „Dobrojazz” a redevenit un festival „indoor”. Motivele pentru care organizatorul Dan Hornoiu, preşedintele Fundaţiei ParteR, a ales sala mare a Teatrului „Jean Bart”: „Vă asigurăm că va avea farmec şi în interior! E o muzică de concert şi merită ascultată într-o sală cu toate dotările şi, mai ales, pian de concert!”.

Cinstit vorbind, ediţia a cincea am început-o cu stângul (cu dreptul, pentru stângaci…), în sensul că am ratat (am fost după gard, la Casa Avramide, la o lansare de carte, deci absenţa e motivată cultural) primul recital din prima seară, Adrian Naidin Group – compus din Adrian Naidin / violoncel, voce, Eugen Amarandei / contrabas, Gabriel Bălaşa / percuţie – sosind aici să prezinte proiectul Pân’ la rai, izvorât din muzica Mariei Tănase. Pe tânărul violoncelist de excepţie îl mai văzusem pe aceeaşi scenă în urmă cu patru ani, la Festivalul C’Arte Danubius, în spectacolul „Câte-n lună şi în stele, Caramitru – Mălăele”. Scriam atunci: „Naidin, menţiune pur muzicală: Reputatul violoncelist a fost complementar în permanenţă, un excelent partener de rezonanţă, interpretând muzică clasică, lăutărească, trecând prin «O sole mio» (cu antrenarea suflării femeieşti) şi terminând cu «Cântă cucu-n Bucovina» care a ridicat sala cu totul!”. Vinerea trecută, prietenii care au fost de faţă m-au asigurat că recitalul este cu totul şi cu totul aparte şi că născocirile jazzistice pe partituri tradiţionale aduc insolitul, dar conservă şi filonul popular. Al doilea recital al serii a fost asigurat de R. C. & The Melody Makers, format din Răzvan Cojanu / contrabas, Paolo Profeti / saxofon, Toma Dimitriu / pian, Iulian Nicolau / baterie. Am oferit componenţa pentru că, în primul rând, era un gest obligatoriu, iar, în al doilea, deoarece sub această denumire au mai cântat şi Albert Tajti (pian) sau Garbis Dedeian (saxofon tenor). Aria repertorială acoperită de actualul cvartet este întinsă pe vaste epoci ale jazz-ului, compoziţiile reflectând originalitate conceptuală, imaginaţie înlăuntrul normelor („canonică”?) şi claritate interpretativă.

Seara a doua a început cu o trupă internaţională alcătuită din muzicieni proveniţi toţi din fostul lagăr socialist, dar, din fericire pentru ei, prea tineri să-i fi trăit ororile. Andrzej Kowalski Quartet (foto 1) are-n componenţa sa doi polonezi, un ucrainean şi un moldovean de peste Prut, iar punctul lor de întâlnire pare să fi fost pământul polonez (trei dintre ei au ca numitor comun Academia de Muzică din Wrocław): Andrzej Kowalski / chitară (student în jazz al Universităţii „Fryderyk Chopin” din Varşovia), Taras Bakovskyi / saxofon (Ucraina), Ion Vîrlan / contrabas, Adam Wajdzik / baterie. Admiţând că gusturile şi culorile nu se dispută, voi mărturisi că, pentru mine, cvartetul acesta a fost sub mai multe aspecte revelaţia ediţiei. Un prim criteriu de evaluare este cel al repertoriului semnificativ adecvat profilului festivalului, piesele compuse de Andrzej Kowalski, dar mai ales de Bakovskyi, conţinând elemente melodice de sorginte etnică. Aşa au fost „Ogród” („grădină”, pol.), „Sonda Lambda” (în legătură cu care piesă compozitorul a recunoscut că-i place foarte mult cum sună… titlul), „Wiosna” („primăvară”, pol.), o lucrare de-o gingăşie inexprimabilă, sau o piesă – compusă de Andrzej în vacanţa dintre liceu şi primul an de facultate (!!!) – cu un nume inventat care, potrivit autorului, ar însemna ceva de genul „holidaysness” (ceva de genul „vacanţeală”); şi creaţiile talentatului saxofonist Taras Bakovskyi oglindesc vădit specificul muzical ucrainean, una evocând locul său de baştină, alta, „Гопа́к”, inspirându-se din sonorităţile iuţi ale cunoscutului dans căzăcesc.

Al doilea argument se combină fericit cu al treilea: tinereţea membrilor potenţează, prin firesc şi vioiciune, prestaţia scenică a trupei.

Mai sunt şi alte aspecte de subliniat, cum ar fi modalitatea de a cânta la chitară a lui Andrzej Kowalski, muzicalitate care câteodată ne-a dus gândul spre Pat Metheny. Bun, au fost şi măsuri întregi de café-Concert, au fost şi ritmuri sincopate, şi multe şi izbutite improvizaţii. Recitalul propus de Sorin Zlat Trio (foto 2) – Sorin Zlat / pian, Răzvan Cojanu / contrabas, Andy Trim / baterie  – ne provoacă două constatări. Prima: momentele lor au început cu o prelucrare plină de sensibilitate a cântecului Mariei Tănase, „Cine iubeşte şi lasă…”; a doua – l-am reascultat pe Răzvan Cojanu, de data aceasta în alt registru interpretativ. Mai mult, Sorin Zlat şi Răzvan Cojanu sunt colegi la Departamentul de jazz al Filarmonicii „Paul Constantinescu” din Ploieşti, ceea ce s-a auzit, ca să spunem aşa. A fost un recital foarte variat, stilistic vorbind, cu multe accente latino, dar şi cu pasaje de cool jazz. Spre bucuria publicului, cei trei au cântat nu doar melodii de pe albumul „Endurance” (2015), dar şi de pe următorul, care probabil că va fi lansat – după cum a declarat Sorin Zlat după concert – în noiembrie a.c.

Ultima seară a festivalului a început cu reprezentanţi ai jazz-ului bulgăresc; de altminteri şi din fericire, „Dobrojazz” a adus mereu bulgari: Bodurov Trio (la prima ediţie), Momchil Atanasoff, Bulgaria (pian), Vasil Parmakov, Bulgaria (pian), Hristo Yotsov, Bulgaria (tobe), într-a doua (în diferite trupe, e adevărat), Jazzta Prasta Martin Lubenov Trio (la Dobrojazz#3), BLAZIN’ QUARTET (Bosnia / Italia / Grecia / Bulgaria, la #4, cu bulgarul Mihail Ivanov la chitară bas (care muzician evoluase şi pentru Bodurov Trio, dar la contrabas). Tot la contrabas s-a produs şi acum „Mişu” Mihail Ivanov, aşa cum l-a recomandat trompetistul Ventzislav Blagoev (flugelhorn, de asemenea), care, împreună cu Dimitar Blagoev (chitară), formează BlagoevArt Trio (foto 3). Tatăl şi fiul provin din acelaşi oraş, Blagoevgrad, unde nasc mulţi cântăreţi de jazz, care pleacă apoi la Academia de Muzică din Sofia. Melodiile lor – printre care s-a strecurat un Armstrong (evident!) şi o temă din „Porgy and Bess” – sunt multe inspirate din folclorul balcanic; au fost piese compuse atât de Ventzislav, cât şi de Mitko Dimitar, una purtând numele unei specialităţi bulgăreşti de cartofi prăjiţi, „пататник”…; trio-ul a interpretat şi o piesă moldovenească, Ventzislav Blagoev amintindu-l aici

pe trompetistul Gheorghe Usaci din Orchestra Naţională de muzică populară „Lăutarii”; după un vals, BlagoevArt a încântat – se putea altfel? – şi cu celebra măsură alternativă „şapte” (un-doi-trei, un-doi, un-doi), un „aksak” ca la carte, popular ritm tradiţional bulgar. Blagoev sr. i-a amintit atât pe Hristo Yotsov, cât şi pe Vasil Parmakov, decedat între timp. Finalul festivalului „Dobrojazz#5” a aparţinut Benjamin Moussay Trio – Benjamin Moussay / pian, Marc Buronfosse / contrabas, Gautier Garrigue / baterie. Dacă pe Buronfosse l-am mai ascultat la Tulcea acum doi ani, tot la Dobrojazz, în Stéphane Tsapis Trio, cântând cu Stéphane Tsapis/pian şi Clément Cliquet/tobe, trupa de duminică a părut cea mai omogenă dintre toate. Benjamin Moussay este un pianist extraordinar, ale cărui studii de pian clasic transpar uneori. Cei trei cântă un jazz extrem de elaborat, eclectic pe alocuri, cu mult progresiv în partitură şi cu îndrăzneala stilului serial, agresiv în mare parte, însă cu gingăşii nebănuite, deci cu atât mai preţuite. Supradoză de experimental. Interpretări cu abundente tronsoane perifrastice. Minunat.

Public a fost în sală atât cât era de aşteptat. Factorul numeric nu are nicio relevanţă. A venit tot tulceanul căruia îi place genul. Şi a fost foarte bine: muzicienii au empatizat cu publicul, valabilă fiind şi reciproca.

Nu voi compara nici trupele între ele, nici ediţiile între ele. Între acestea nu e niciun numitor comun: nu poţi pune vreun semn (oricare ar fi el) între stiluri şi timpuri.

A fost o ediţie la fel de reuşită ca precedentele. Pentru aceasta i se cuvin mulţumiri împătimitului Dan Hornoiu. Cel care, aşa cum bine a punctat pe scenă, la final, prezentatorul Paul Prisada, promite de fiecare dată că se lasă de organizat „Dobrojazz”, dar că trebuie lăsat o săptămână după fiecare festival. Îl sunăm peste şase zile, aşadar.

(foto: Andrei Sorin Tudor)