Dobrogenii sunt obișnuiți să sărbătorească ziua de 14 noiembrie 1878, ca ziua unirii Dobrogei cu România. Iată ce s-a întâmplat atunci, pe scurt.

În dimineața zilei de 14 noiembrie 1878 Carol I, după ce a călătorit o noapte întreagă, a ajuns la Brăila. Aici, a fost primit de Generalul Gheorghe Angelescu, comandantul Corpului militar ce urma să intre în Dobrogea.

Au fost organizate mai multe festivităţi și cu acest prilej s-a dat citire celor două documente: Proclamația către dobrogeni și Înalt ordin de zi către armată.

La final, Carol I a străbătut orașul Brăila în fruntea trupelor militare și în aplauzele cetățenilor. La încheierea festivităţilor, Principele Carol I și Prim-ministrul Ion. C. Brătianu au traversat Dunărea pe vasul Ștefan cel Mare și au debarcat în Dobrogea, la Ghecet.

Aici au fost întâmpinați de numeroși dobrogeni: români, turci, tătari și bulgari. Pentru tulceni, însă, ziua de 18 noiembrie 1878 este la fel de importantă.

Încă din 1864, Tulcea era cel mai important oraș din Dobrogea, fiind reședința administrativă otomană a acesteia, numită sangeacul Tulcei.

Era normal ca Armata română să ajungă mai întâi aici, mai ales că guvernatorul provizoriu rus și o garnizoană de soldați ruși erau foarte bine stabiliți aici, fără să ofere prea multe semne că ar dori să plece.

În data de 18 noiembrie 1878, orele 14.00, navele ce transportau trupele române, alcătuite din aproximativ 3.000 de infanteriști (dorobanți), cavaleriști (roșiori) și artileriști (tunari), ajung în portul orașului.

În jurul orei 15.00 soldații debarcă, în uralele mulțimii, pe faleza tulceană, în salve de tun și clopotele trase de toate bisericile orașului (ultima afirmație făcută în contextul că în perioada de mai bine de un an de libertate, enoriașii tulceni reușiseră să-și doteze bisericile cu clopote, interzise până în 1877 de otomani).

Cetățenii urbei plănuiseră realizarea a trei arcuri de triumf, pe sub care să mărșăluiască armia română. Acestora aveau să li se adauge încă trei, realizate de comunitățile greacă, evreiască și bulgară.

Pe faleză, în dreptul primului arc de triumf, cel mai în vârstă dintre notabilii tulceni, Costache Boambă a oferit conducătorului trupelor române, Generalul Gheorghe Angelescu, pâine și sare și a ținut un discurs de bun venit. Soldații români au mărșăluit, în muzică de fanfară, de-a lungul străzii Carol I (cu aproximație strada Gării) până în dreptul Palatului Pașei (Muzeul de Istorie).

De aici, au pornit pe strada Sf. Nicolae (din care acum mai există două mici segmente, unul situat între blocurile din stânga hotelului Delta, iar al doilea, în zona Bisericii Sf. Nicolae). Pe o parte și de alta a străzii, o mulțime uriașă de oameni, aproape toți tulcenii, aclamau entuziasmați.

În fața catedralei, Mitropolitul Nichifor de Carpat oficiază un Te Deum memorabil. După slujbă și împodobirea drapelului de luptă al soldaților cu ghirlande de flori, aceștia defilează pe strada Babadag, în timp de notabilii orașului salută din balconul casei Ellman, cea mai frumoasă clădire din Tulcea acelor vremuri.

Spectacolul oferit de tulceni nu i-a impresionat în mod deosebit pe ruși, care în frunte cu guvernatorul provizoriu aveau să mai rămână la Tulcea până la sfârșitul lui aprilie 1898, (motivând rigorile iernii) când, în sfârșit, ultimii soldați ruși părăsesc Dobrogea.

Aproximativ din luna mai, 1879, Dobrogea intră pe deplin în administrarea românească. Aveau să mai treacă încă aproape 20 de ani, pentru ca dobrogenii să primească drepturi depline de cetățeni români. Istoria dobrogeană s-a scris adânc, dar deosebit de încet.

Nicolae C. Ariton

Notă: Articolul cuprinde fragmente din volumul Tulcea, la 1870 – Nemaipomenitele întâmplări trăite de Nichifor de Carpat și Said Pașa.