Victor Iancu trăiește, cu scurte pauze impuse de carieră, de optzeci de ani pe tărâmurile nord – dobrogene. Cu izvoare etnice italiene, sârbeşti şi bulgăreşti, tot timpul s-a tras spre Tulcea. Şi mereu a făcut bine pe unde a fost.  De curând, printr-o hotărâre

a Consiliului Local Tulcea, meritele sale au fost parafate prin decernarea titlului de „Cetăţean de Onoare al Municipiului Tulcea”.

Despre sine, Victor Iancu spune că e român, în primul rând, dar dintr-o căsătorie mixtă: tată este dobrogean, în sensul că bunicul său era sârb, iar bunica era bulgăroaică. Mama era italiancă pură din colonia de italieni din Greci. E dobrogean get – beget.

„Din fericire, eu şi sora mea am învăţat limba italiană pentru că am crescut mai mult în grupul de copii care erau din «cartierul italienesc», în jurul Bisericii Catolice din comună. În acelaşi timp, mama, pe ascuns, ne cânta italieneşte, ne adormea italieneşte, ne trezea italieneşte… Însă cel mai mult am învăţat din grupul de copii cu care am crescut. Pe lângă limbă am învăţat obiceiuri, tradiţii, istorie”.

Bunicii săi materni sunt veniţi în 1895 prima dată la Iacobdeal, după care în Greci. Fostul primar de pe vremea luptei între Turcoaia şi Greci, aşezări care voiau să-i atragă pe italieni, a avut isteţimea să le dea italienilor loturi de teren pentru case, dar nu grupat, ci între gospodării de români. Vecinii se împacă întotdeauna între ei. Au început şi căsătoriile mixte, chiar dacă la început erau complicaţii confesionale. Dar s-a trăit într-o armonie extraordinară. Majoritatea asimilează minoritatea.

„Mi-a rămas în memorie cutremurul din noiembrie 1940. Tata încă nu plecase în război şi m-a scos din casă. În curte era un ceaun cu apă pentru păsări. Şi acum am imaginea cum din el se vărsa apa când într-o parte, când în alta…”. Primele două clase le-a făcut în comuna Greci, cântând Imnul Regal la începutul orelor. O disciplină foarte dură.

Tatăl său a făcut tot războiul, perioadă în care cei rămaşi acasă au făcut foamea: n-aveau pământ, n-aveau nimic, mama şi copiii trăiau doar din indemnizaţia pe care o primea un ostaş plecat pe front. Tatăl a ajuns până la Stalingrad, a scăpat de acolo şi a venit acasă la sfârşitul lui ’44. Întreg. A avut baftă, dar şansa asta copiii au plătit foarte mult: seară de seară, lângă pat, spuneau rugăciunile numărând mărgelele de pe rozáriu.

Tata a fost, de la vârsta de 12 ani, ucenic la tatăl mamei, la bunicul său: cioplitor de piatră. Când a ajuns flăcău (erau 13 copii acasă!), promisiunea bunicului a fost să-i dea o fată.

„Dar tata se îndrăgostise deja de mama, cânta la armonică pe la baluri. În ianuarie ’37 s-au căsătorit, în octombrie m-am născut eu. Din cauza foametei am plecat cu toată familia în Ţara Moţilor, mai precis în comuna Vârfurile, judeţul Arad: acolo erau nişte cariere deschise şi tata plutea lucra. Ne-am întors după doi ani de la 800 de kilometri”.

După ce a terminat clasa a VII-a, s-a dus la Brăila, a dat examen la o şcoală medie tehnică de electrotehnică. Tata lucra deja în Tulcea, iar părinţii săi au convenit ca Victor să vină la Tulcea, unde a intrat la Şcoala medie tehnică de industrie alimentară. Îi plăcea

muzica, iar din clasa a V-a cânta la acordeon, era copilul – minune al satului: „plecau flăcăii în armată, tata mă punea-n căruţă cu ei, ei se îmbătau, mama plângea acasă… După ce am fost «curtat» de Liceul de Muzică din Galaţi, părinţii au spus că nu vor să mă facă lăutar”.

A urmat Secţia de pescuit şi piscicultură. Atunci se construiau Frigoriferul şi Fabrica de conserve de peşte. Din 1948, vechiul regim a avut totuşi grijă să formeze cadre. În ’55 a terminat şcoala. Dacă tata era cioplitor, chiar şi având rude-n străinătate, avea „origine sănătoasă”. Era repartizat la Sulina şi trebuia să meargă acolo.

„Numai că… întâmplările au jucat în viaţa mea multe roluri importante. A venit un ordin de a Ministerul Apărării Naţionale ca toţi absolvenţii (bărbaţi) de şcoli medii tehnice să meargă la recrutare: la şcoli de ofiţeri mergeau cei care erau apţi. În condițiile acestea eu am mers la Pitești, la Tancuri  și Auto, unde am stat aproape doi ani și jumătate”.

A venit acasă, a intrat în producție ca muncitor necalificat, dacă nu avea calitatea de membru de partid. Și acum are hârtia de la Forțele de muncă: „Îl repartizăm pe tovarășul Iancu Victor, tehnician piscicol, în calitate de muncitor necalificat”. Erau aberațiile momentului, era în ’58. A lucrat vreo două săptămâni la reparat lăzi, la fabrica de conserve de pește, după care l-au luat însoțitor de transport, căra pește de la Jurilovca la Tulcea, de la Mahmudia, Somova… Fiind U.T.M.-ist, l-au ales în conducerea organizației de tineret, ajungând secretarul comitetului U.T.M. pe întreaga întreprindere.

A ajuns maistru și apoi șeful secției de făină de pește, iar în ’65 au vrut să-l ia activist la comitetul raional U.T.M. La ședința biroului regional de la Babadag, a refuzat. „Atunci tovarășii au dat sarcină la comitetul raional de la Tulcea să mă sancționeze cu vot de blam, dar întâmplarea a făcut ca atunci să-mi fie colegă de serviciu soția primului secretar de la oraș. Și le trebuia activiști, astfel că ea m-a recomandat soțului. Până la urmă am acceptat să mă duc, după ce am avut o discuție cu tata. «Măi, tată, uite așa, așa, vor să mă ia activist, am refuzat odată, era să mă sancționeze, uite, acum dacă refuz, nu știu ce se întâmplă». Și el zice: «Măi, băiete, eu n-am făcut politică și nici nu fac, dar se pare că alt drum nu există. Du-te cu ăștia””.

L-a chemat primul secretar și l-a trimis la o școală de un an pentru pregătirea cadrelor, la Otopeni. Între timp, se căsătorise cu o colegă de clasă de origine macedoneană, o fată deosebită cu care a avut o căsnicie de neuitat: deja aveau o fetiță, dar s-a dus la școală, unde a terminat cu 10.

Când s-a constituit județul în ’68, era activist la oraș. La județ, tovarășul Coman zice: „Mie mi-l dați pe Iancu aici, la comisia economică”. Și făcuse o trupă foarte interesantă: „Eu, Mihai, madam Ghițulescu, Nica la investiții, Parfene, o trupă de tineri foarte dedicați muncii. După un an, m-a chemat primul secretar și mi-a zis că «Te duci la școală. Tu ai stofă de conducător». Zic: «Tovarășu prim, am copii mici, o las pe nevastă-mea singură?». Zice: «De aia e femeie, să crească copii. Tu te duci la școală». Și am ajuns la Academia Ștefan Gheorghiu, dar în cadrul academiei erau secții unde, într-adevăr, se învăța carte. Eu am terminat Institutul de pregătire a cadrelor de conducere din economie și administrația publică. Am terminat cu 10. Când am venit înapoi, era bătaie pe mine între tov. Sandu, care era secretar pe probleme organizatorice, și tov. Gavriliuc, secretar pe probleme economice”.

Era pe plajă la Mamaia când s-a trezit cu tov. Gavriliuc, cu cravată, ceremonios, venise să-l lămurească să meargă la Comisia economică, unde s-a dus cu mare plăcere. Și de aici începe ascensiunea profesională. Venise prim secretar tov. Ion C. Petre, care în ’79 îl cheamă ș-l întreabă unde a lucrat înainte de a fi activist. A zis că la Industria peștelui. „N-ai vrea să te duci înapoi acolo?” Era o situație foarte grea acolo, nu luau salariul, se lucra în acord global, nu luau decât 30-40%. Zice „Du-te acolo și fă ordine, ca secretar al comitetului de partid”.

„M-am dus și în cinci luni de zile se lua salariul de 100%, se golise toată curtea, că era plină de conserve, stocuri nevândute. N-am umblat să fac minuni, buba era în interior, chestiuni organizatorice. Doi oameni am schimbat pe locurile de muncă: șefa producției și șeful de la desfacere. După aceste cinci luni, a venit tov. Petre și îmi zice «Gata, te pregătesc în altă parte!»”.

(va urma)