Muzicalitate sublimă (și dansul la bară) în „Theodora” de Händel

Theodora este un oratoriu târziat de la Händel, care implică un rol important pentru cor, mai degrabă decât doar recitativele și ariile operelor sale cu un scurt refren la sfârșitul dramei. Acest final vede moartea eroinei omonime și a iubitului ei Didymus, pe care l-a convertit la creștinism, iar multe dintre refrene au o calitate contemplativă. Într-adevăr, finalul este mai mult un cântec de leagăn blând, precum Pasiunea Sfântului Matei a lui Bach, care se termină și într-o tonalitate minoră și timp de 3/4.

A fost favoritul lui Händel, dar a eșuat prost, iar libretistul, Rev. Dr. Thomas Morell, l-a citat pe compozitor astfel: „Evreii nu vor veni la asta pentru că este o poveste creștină; iar doamnele nu vor veni pentru că este una virtuoasă”.

Într-adevăr, tema martiriului creștin era departe de poveștile din Vechiul Testament tipice oratoriilor dramatice ale lui Händel și, când l-au informat că teatrul era aproape gol, el a răspuns doar: „Nu contează; muzica va suna mai bine.” Unii le-a plăcut, iar Lordul Shaftesbury i-a scris unui prieten spunând că este o compoziție la fel de frumoasă ca vreodată Handel: „Orașului nu-i place deloc”, a spus el, „dar câțiva muzicieni excelenți cred ca mine”. Au avut dreptate – este minunat. A existat, totuși, un al doilea motiv pentru cifrele scăzute ale audienței; Un cutremur cu aproximativ o săptămână înainte de premiera de la mijlocul lunii martie 1750 a făcut ca câțiva dintre fanii obișnuiți ai lui Handel să fugă din oraș.

Această nouă producție a lui Katie Mitchell a reușit să se potrivească în mod admirabil cu muzică, deși în seara deschiderii în Amfiteatru erau numeroase locuri libere. Operele Händel pot părea uneori implacabile în recitativul lor extins, dar sub bagheta lui Harry Bicket, un expert în opera barocă, tempii au fost perfecti, iar cântarea remarcabilă. Distribuția puternic internațională a fost condusă de două americane, Julia Bullock în rolul principal și Joyce DiDonato în rolul prietenei ei Irene, în fața baritonului maghiar-român Gyula Orendt în rolul guvernatorului roman Valens, servit de doi ofițeri superiori, contratenorul polonez Jakub Józef. Orlinski în rolul lui Didymus și Ed Lyon în rolul prietenului său Septimius. Cu refrenul excelent și tânărul tenor Thando Mjandana ca un mesager foarte bun, spectacolul s-a reunit frumos.

Deși doamna Mitchell și echipa ei au primit câteva huiduieli hotărâte la final, montarea a funcționat foarte bine. Decorul a fost o ambasadă romană, prezentată într-o serie de cinci camere care alunecau lateral pentru a dezvălui una sau mai multe dintre ele, toate luminate din interior, mai degrabă decât din sală. Scenografiile moderne (Chloe Lampard) s-au potrivit în întregime scopului, începând cu bucătăria în care lucrează Theodora și Irene și prezentând o sală de divertisment în care dansatorii uimitori de stâlp alunecau în sus, în jos și în jurul a doi stâlpi. Se spune că aceasta este o producție feministă, dar pentru mine a fost pur și simplu modernă, arătând femeile care au acțiune în sine, potrivite cu o egalitate între sexe în creștinism, ai căror sfinți sunt atât bărbați, cât și femei.

A fost nesfârșit de modern și, dacă vom pune în scenă aceste oratorie din secolul al XVII-lea – ceea ce cu siguranță ar trebui – acesta a fost un exemplu atât de bun pe cât s-ar dori. Mi-a plăcut mișcarea cu încetinitorul și, deși povestea se poate termina cu moartea protagoniștilor, există o apoteoză care a părut prea reală și cu picioarele pe pământ – dar fără spoilere.

Amfiteatrul de la Covent Garden nu ar trebui să rămână epuizat pentru mult timp. Acest lucru a fost cu adevărat convingător: muzica, cântatul… și acei dansatori la stâlpi!