Teatrul Jean Bart împlinește, anul acesta, 10 ani de existență. Și, totuși, festivalul de teatru Tragos e ceva mai bătrâior. De fapt, mult mai bătrâior. Are de două ori și jumătate vârsta teatrului.

Tragos a început în 1993, povestește Nelu Serghei, veteranul festivalului, iar la început piesele se jucau în sala Bibliotecii Panait Cerna sau în sala Casei de Cultură a Sindicatelor. Acum, de zece ani, chiar dacă a mai existat și un an de pauză, Tragos și-a găsit casa, iar aceasta este teatrul din centrul orașului.

Cea mai bună ediție a festivalului Tragos

va fi cea de anul viitor, cad de acord Nelu Serghei și Cristi Naum, cei care, de câțiva ani, se ocupă direct de festival. Dar pot spune că ediția de anul acesta, care s-a încheiat de o săptămână și jumătate, a fost cea mai bună de până acum, dintre toate cele XVI ediții.

Dar de ce doar XVI ediții, dacă festivalul a  început în 1993? Ca de obicei, nu totdeauna a existat buget. Chiar dacă bugetul fiecărei ediții nu este mare, comparat cu bugetele altor festivaluri teatrale de aceeași amploare și chiar comparat cu nevoile pe care le are festivalul pentru a se putea dezvolta, anual se întâmplă aproape două săptămâni de spectacole ale teatrelor din întreaga țară, spectacole care umplu sala Teatrului Jean Bart, seară de seară.

De fapt, publicul tulcean

este, în fiecare an, cel care atrage actorii și regizorii care l-au mai întâlnit și-i uimește pe cei care îl întâlnesc prima dată.

Anul acesta, cu zile în care au fost și câte două reprezentații, una în sala mare și alta în sala Studio, în teatru au intrat, pentru festival, peste 3.000 de oameni. Asta, în condițiile în care nucleul dur este format din aproximativ 200 de spectatori, pe care îi vezi la cam toate spectacolele și la toate evenimentele culturale ale orașului. Acestora li se adaugă elevii din anii terminali de liceu, mereu în schimbare, căci cei mai mulți, după clasa a XII-a, pleacă din oraș, să-și continue școala.

Dar este cert că mulți dintre actorii care vin să joace în Tulcea sunt surprinși de publicul de aici, un public cu solidă educație în teatru, educație dobândită și datorită acestui festival.

Partea cea mai grea în organizarea unui festival

de teatru se desfășoară în lunile anterioare începerii acestuia, sunt de acord atât Nelu Serghei, Cristi Naum și Ionuț Paul Ștefan, alături de care tragem concluziile finale de după Tragos. Toți trei sunt actori, în primul rând, dar au ajuns, prin forța împrejurărilor, să se ocupe și de organizare și de management.

Da, partea cea mai grea la Tragos are loc luni și luni înainte, atunci când începe procesul de selecție, când încep negocierile și când se pun la punct toate detaliile tehnice și administrative. În ceea ce privește selecția spectacolelor, e important să ai alături un profesionist precum Doru Mareș, care vede, anual, cele mai multe dintre spectacolele noi din țară și al cărui ochi format duce spre recomandări de calitate. Că se face teatru la Tulcea, știm. Că se face, de asemeni, la București, suntem conștienți. Dar Tragos, de exemplu, ne dă ocazia să vedem că există și alte teatre în România, teatre care își iau menirea foarte în serios, iar spectacolele pe care le prezintă la Tulcea merită pe deplin apaluzele de final ale spectatorilor.

Ajută mult, în ultimii ani,

faptul că spectacolele Teatrului Jean Bart au început să fie cunoscute în lumea teatrală. După premiile luate cu Oleana sau, mai nou, cu Regina frumuseții din Leenane, nimeni nu mai strâmbă din nas atunci când primește o invitație de participare la festivalul de teatru de la Tulcea. Jean Bart nu mai este o necunoscută printre teatrele României, ci e “teatrul ăla unde se întâmplă lucruri, unde montează regizori premiați, unde…”. Unde se umplu sălile, în mod constant, unde spectatorii se mai plâng, câteodată, că n-au prins bilet, unde “sold-out” nu mai este, de multă vreme, un artificiu de marketing.

Tulcea este, de ani buni, pe harta fenomenului teatral românesc, iar echipa teatrului nu este deloc străină de acest lucru. De aceea nici nu vom nominaliza sau individualiza. Vorbim despre o echipă, despre un grup de oameni care-și fac treaba, zi de zi, stagiune de stagiune, despre performanțele actorilor, dar și despre munca nevăzută din spate. Tragos e doar o mică parte din munca lor, la fel de importantă ca toate celelate părți, dar mai vizibilă timp de aproape două săptămâni.

Uneori, simți că lipsește ceva

din jurul acestui festival. Sibiul, de exemplu, este un oraș care s-a ridicat ca imagine în jurul unui festival de teatru. Dar, desigur, vorbim despre cu totul alte bugete. Bacăul a încercat, cheltuind foarte mulți bani, să creeze ceva din efervescența pe care a născut-o festivalul de la Sibiu în jurul său. Dar n-a reușit, de unde se vede că nu banii sunt totul. Dar, parcă, lipsește ceva.

Greu de definit ce. Poate faptul că, din varii motive, actorii se retrag înspre dormitoare după spectacol. Poate faptul că ceea ce se întâmplă în teatru în timpul festivalului nu se continuă în grupuri informale, până târziu în noapte în curtea vecină a Casei Avramide.

Nu spun că Tulcea ar putea deveni noul Sibiu, dar dacă nici măcar nu încearcă, cu siguranță nu are nicio șansă. Turismul cultural, pe vremuri, o nișă, este din ce în ce mai aducător de venituri. Iar imaginea unui oraș o promovează cu succes și participanții la evenimente culturale, care, dincolo de evenimente în sine, ar trebui să aibă ce promova.